Veţi trăi în sufletele noastre, domnule profesor!

Dacă scriu astăzi în acest colţ de pagină, o datorez domnului profesor Alexandru Ionescu, cel care m-a îndrumat să intru în presă, după terminarea studiilor.
Dacă am absolvit Facultatea de Litere, o datorez domnului profesor Alexandru Ionescu, cel care m-a învăţat limba şi literatura română.
Ca mine sunt mii de argeşeni, care la vremea adolescenţei au absorbit orice informaţie, au citit şi au învăţat tot ce le-a recomandat domnul profesor, creând astfel baza pe care şi-au clădit viitorul. Un viitor care, deocamdată, nu s-a terminat, pentru noi. Un viitor care, însă, s-a oprit prea devreme pentru marele om de cultură, critic literar, scriitor, pedagog şi profesor Al. Th. Ionescu.
„Mi-a făcut soţia mea curat în bibliotecă şi nu mai găsesc nimic. În dezordinea mea, eu am, totuşi, o ordine”, spunea domnul profesor căutând câte-o carte şi încercând să-şi aranjeze fişele pentru biografii şi bibliografii din nou în „ordinea” sa. În fiecare cameră a adunat rafturi întregi de cărţi. Nimic nu rata când era vorba de lecturat. Aşa încerca să ne îndrume şi pe noi, liceeni la vremea aceea, cu aspiraţii mari. Nu vom uita cuvintele sau gesturile sale.
Cei care au fost în postura mea, de elev al domnului profesor, îşi mai amintesc cum sucea o ţigară în mână, trăgea cu poftă din ea şi mai apoi sufla în sus, fără ca ţigara să fie aprinsă, pentru că renunţase la viciu de ani mulţi, dar reflexul şi-l păstra. Asta ne făcea mereu să zâmbim pe noi, răzvrătiţii, care chiar am fi fumat la orele de pregătire.
Sunt fragmente care fac parte din viaţa noastră, aşa cum Al. Th. Ionescu va face mereu parte din noi, ca un important pilon al anilor noştri frumoşi. Mii de oameni au amintiri cu el în prim plan, care nu se sting acum.
Prin aceste amintiri, va dăinui în sufletele noastre şi vom face mereu referiri la ce ne spunea odată. Va trăi prin noi, cei pe care i-a crescut profesional, dar mai ales prin cei trei copii ai săi, de care era atât de mândru.
Am ales să nu scriu aici despre cariera sa (nici nu mi-aş permite), ci despre impactul pe care l-a avut asupra mea, ca elev, permiţându-mi să vă reprezint pe toţi cei care l-aţi cunoscut în această postură.
Cu toate astea, nimic din ce aş putea scrie aici nu exprimă starea mea de spirit şi durerea sufletească pricinuită de
stingerea sa. Se pare că mai avea multe să mă înveţe până să pot să redau sentimente de o asemenea amărăciune…
Omagiul meu, domnule profesor, aţi plecat singur spre ceruri, lăsându-ne nouă toate cărţile şi învăţătura!
Dumnezeu să vă odihnească!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email