Duminică, 29 octombrie 2007. Era penultima zi a celui mai iubit fotbalist român din toate timpurile, Nicolae Dobrin, petrecută pe stadionul din Trivale, stadion care îi poartă numele. Cerul plângea şi el, în timp ce o mare de oameni îi aduceau un ultim bun rămas. Printre ei, şi marele actor Gheorghe Dinică. Ajuns în dreptul catafalcului cu o lumânare în mână, Gheorghe Dinică i-a spus ceva în şoaptă lui nea Gicu. Apoi l-a sărutat, după care a izbucnit în lacrimi. A mai zăbovit câteva minute bune în apropierea sicriului. Nu-i păsa că lumea îl vede plângând… „Rămâi cu bine, Gicule. Ai fost cel mai mare artist…”, i-a spus în şoaptă, printre lacrimi, actorul, marelui dispărut. Trist, obosit şi cu ochii în lacrimi, inegalabilul actor Gheorghe Dinică a plecat cu paşi mărunţi. Ploaia care cădea din cer plângându-l pe fotbalistul nepereche, Nicolae Dobrin, nici nu o băga în seamă…
„Aveam multe să-i spun…”
Domnule Dinică, ce i-aţi spus lui nea Gicu când v-aţi luat rămas bun?
– Aveam multe să-i spun… Că o ne fie dor de el, că l-am iubit fără ca el să ştie, că ne-a plăcut şpriţul la amândoi, dar atunci când era în iarbă era cel mai desăvârşit artist… Multe aveam să-i spun, dar o voi face atunci când ne vom întâlni … dincolo.
Zeci de mii de oameni vin să-şi ia adio de la „Prinţul din Trivale”.
– E firesc. Dar ştii ce nu înţeleg? De ce atunci când sunt în viaţă, marii artişti nu primesc premiile şi onorurile pe care le merită? Acum, după ce a murit, i-au dat un premiu, o decoraţie. Nişte nesimţiţi… La asemenea tragedii vin toţi. Apar, se înghesuie, se calcă pe picioare, doar ca să-i vadă lumea… Nişte nesimţiţi…
L-aţi văzut jucând de multe ori?
– L-am văzut. Pentru că era argeşean de-al meu, ţineam şi cu F.C. Argeş, dar mai ales cu el. Era măreţ. A scris o istorie minunată a fotbalului. La meciurile Rapid – F.C. Argeş ţineam cu… Dobrin!
„Am râs şi am plâns împreună!”
Aveţi o amintire anume cu Dobrin?
– Poate n-ar trebui să spun asta… După un meci, cu Dinamo parcă, am fost la un şpriţ şi i-am spus că sunt bucuros. De ce? Pentru că era un mare artist… Am râs şi am plâns împreună.
A fost Dobrin cel mai bun jucător român din toate timpurile?
– Fără îndoială! A fost unic, ireversibil… Neamul românesc ar trebui să înveţe să-şi preţuiască artiştii ca Gicu Dobrin atunci când sunt în viaţă.
„Of, of… Fir-ar ea de moarte, Gicule…”
Mai ştiţi când aţi discutat cu el ultima oară?
– Mai demult, la un meci în Giuleşti. Tot voiam să i-o spun, dar n-am reuşit niciodată. Voiam să-i spun că l-am iubit mereu, fără ca el să ştie… Şi ca mine sunt mulţi, foarte mulţi români din întreaga lume.
Veniţi la înmormântare?
– Of, of… Fir-ar ea de moarte, Gicule…
Sper ca marele artist Gheorghe Dinică să mă ierte!
După acest interviu în ploaie, maestrul Gheorghe Dinică m-a rugat să nu-l dau în ziar, ci numai în cartea pe care am scris-o, „Amintirile Prinţului”, carte care va apărea în curând. Acum, când marele artist Gheorghe Dinică a plecat la Dumnezeu şi s-a întâlnit cu Maestrul Nicolae Dobrin, sper să mă ierte că am dat la ziar singurul interviu al artistului despre alt artist.