Importanţa voievodală şi spirituală a Argeşului, respectiv a oraşului Curtea de Argeş, este definită de cristalizarea şi evoluţia statală peste veacuri a părţii celei mai neaoşe a neamului românesc, respectiv a ţării valahilor.
Când vizitatorii români sau străini se înscriu cu mijloacele lor de transport pe vechiul drum al Argeşului (dinspre Bascov spre Curtea de Argeş) sau pe un alt drum (tot vechi) de la Râmnicu Vâlcea spre Curtea de Argeş, remarcă o linişte provincială mai aparte, care pe măsura înaintării devine tot mai profundă, fiind iniţial determinată de către dealurile (însoţitoare călătoriei) care în mod progresiv la un moment dat lasă locul unei zone depresionare limitate pe care a fost aşezată din cele mai vechi timpuri de către cneji valahi, cetatea de scaun a Argeşului, denumită ulterior Curtea de Argeş.
Sub aspectul existenţial, Ţara Românească a dăinuit în perioada secolelor XIV-XIX, timp de mai bine de 500 de ani. Aşadar, acest popor şi-a început existenţa ca stat independent, odată cu victoria obţinută în Bătălia de la Posada (09-12 noiembrie 1330) repurtată de către viteazul Voievod Basarab I (1310-1352), numit şi Întemeietorul, în urma nimicirii prin surprindere (timp de patru zile) a oastei agresoare condusă de însuşi regele Ungariei, Carol Robert de Anjou (1308-1342), care a reuşit, totuşi, să scape ca prin minune în urma schimbării ţinutei cu cea a unui boier din garda sa.
Dacă la început formarea Ţării Româneşti pornea de la voivodatul lui Litovoi conform Diplomei Ioaniţilor din 1247 care menţionează „Ţara cnezatului lui Litovoi Voievod”, continuând cu formaţiunea prestatală condusă de Seneslau (secolul XIII), la începutul secolului XIV, Basarab I (fiul lui Tihomir), conduce o formaţiune statală denumită „Valahia nord-dunăreană”, ca „mare voievod” şi „domn”.
Curtea domnească de la Argeş a fost înfiinţată de către cneazul român Seneslau în secolul XIII. În continuare, primul voievod al statului independent – Ţara Românească, Basarab I (1310-1352) a ridicat biserica – care dăinuieşte peste veacuri – prezentă şi astăzi, palatul domnesc (de pe latura de sud), turnul şi zidul de incintă. Peste mai bine de un veac şi jumătate, Voievodul Neagoe Basarab (1512-1521) a construit, în cadrul complexului vechi (voievodal), casa domnească de pe latura de nord.
După cum atestă un grafit slavon de pe peretele nordic al naosului, Biserica Domnească a fost ridicată în perioada 1351-1352 în vremea Voievodului Basarab I; a fost finalizată şi sfinţită pe timpul fiului său Nicolae Alexandru (1352-1364), fiind continuată pictura acesteia şi în timpul lui fiului său Vladislav Vlaicu I (1364-1377).
Fiind deosebită la vremea aceea, prin măreţie şi frumuseţe, Biserica Domnească a permis în 1359, pe timpul domniei Voievodului Nicolae Alexandru, recunoaşterea mitropoliei Ungrovlahiei (Ţării Româneşti) de către Patriarhia de la Constantinopol, când a fost uns ca mitropolit Sfântul Ierarh Iachint de Vicina (canonizat în 2008). Aici au fost aduse, „cu mare cinste”, în ultimul deceniu al secolului XIV-lea (1393), moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia din Bulgaria, fiindcă Vidinul fusese cucerit de turci.
Pornind de la aserţíunea marelui istoric Nicolae Iorga că „Argeşul este locul cel mai românesc din România”, nimeni dintre prietenii sau duşmanii statali ai românilor nu şi-ar fi imaginat vreodată că micuţul oraş Curtea de Argeş ar putea deveni aşezământul Mănăstirii construite după concepţia ilustrului şi legendarului – Voievod al românilor – Neagoe Basarab (1515-1517), considerată o perlă a arhitecturii medievale româneşti de către vizitatori recunoscuţi ai timpurilor memoriale.
În acest cadru, se impune relevarea personalităţii Voievodului Neagoe Basarab, cunoscut realmente ca poliglot, umanist şi isihast, care îşi împărtăşeşte propria experienţă fiului său în prima operă monumentală românească, studiată şi cunoscută în istorie sub denumirea „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Având o viziune largă de sorginte creştin-ortodoxă bizantină, Voievodul devine înnoitor determinat de noua cultură a Renaşterii. Prin urmare, Sfântul Voievod Neagoe Basarab (canonizat în 2008) nu este un luptător cu armele, precum Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt (canonizat în 1992), deoarece preocuparea sa a fost centrată pe lumea creştină din Orient şi Balcani, fiind cel care a promovat cu tărie spiritul creştin-ortodox moştenit de la strălucitul Bizanţ, dar şi un sprijinitor important al culturii europene.
Sfântul Neagoe Basarab, un real „prinţ al păcii”, a manifestat în permanenţă smerenie şi iubire faţă de oameni, faţă de poporul său. Aşadar, Letopiseţul Cantacuzinesc evidenţiază un moment important al alegerii sale ca voievod: „[…] Puneţi alt pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi, iar nărodul tot striga şi zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn […]. Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată Ţara Românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni”.
După numai 9 ani de domnie, în 1521, Neagoe Basarab stigându-se din viaţă, lasă în urma sa „o lumină de-a pururi vie”, ale cărei raze au pătruns şi vor fi simţite de-a lungul generaţiilor, cât va dăinui neamul românesc.
Anul acesta, pe 26 septembrie, se vor sărbători 500 de ani de la finalizarea şi Sfinţirea celebrei „Biserici-Mănăstire” a Argeşului, respectiv Mănăstirea Curtea de Argeş. Consider că importanţa istorică a momentului este deosebită pentru relevarea episodică a personalităţii celebrului Voievod al Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, şi a deosebitei sale ctitorii, menţionate. Aşadar, prin ridicarea măreţului locaş de cult, ca operă arhitectonică desăvârşită, voievodul împleteşte complexitatea gândirii sale inovatoare, prospective, cu realitatea timpului său, lăsând peste veacuri o moştenire demnă de admirat şi venerat de urmaşi, urmaşilor săi, precum şi de către vizitatorii din toată lumea.
VA URMA
Prof. univ. dr. Gheorghe MINCULETE
