„Trăiesc o continuă vacanţă în care am tot timpul ceva de făcut”

Să realizezi un interviu cu o personalitate nu este un lucru uşor, dacă ai respect pentru meseria ta şi pentru cititorii celor scrise de tine. Academicianul Gheorghe Păun, concitadinul nostru, cetăţean de onoare al oraşului, este o astfel de personalitate, care a scris mult, a gândit la fel şi a reuşit să ne transmită nouă, acelora care nu suntem nici academicieni, nici matematicieni, nici scriitori, multe. Multe am învăţat de la modestia domniei sale, de la imensul său bun simţ şi de la implicarea sa. Îi datorăm jocul GO, Clubul Iubitorilor de Cultură, P sistemele, şi nu în ultimul rând îi suntem datori domnului academician pentru că ne-a demonstrat, ca în matematică, faptul că se poate face cultură de calitate şi la Curtea de Argeş. Sigur, ne e dator cu scrierile domniei sale viitoare, cu ani mulţi pentru Clubul Iubitorilor de Cultură şi cu multe numere ale primei reviste de cultură a Curţii de Argeş. Domnul Gheorghe Păun, căruia cu respect îi spunem concitadinul nostru, a avut amabilitatea să ne ofere câteva răspunsuri la câteva întrebări, şi o urare, pentru noi şi pentru dumneavoastră.

Ce vă doriţi de la noul an?
– În primul rând, sănătate. Sau, ca să dau un răspuns mai consistent, am să repet rugăciunea pe care o rosteam în copilărie (am mărturisit-o şi în recentele „Memorii premature”, Ed. Tiparg, 2010): Sănătate, pace, minte bună şi noroc. În ordinea aceasta. Am multe proiecte pentru noul an şi toate depind de cele patru „detalii” de mai sus. În primul rând de sănătate…

Sunteţi academician, scriitor, matematician, dar şi argeşean. Care dintre substantivele acestea vă caracterizează cel mai mult?
– Toate împreună, sper că niciunul separat. Aş adăuga, pe deasupra, „român”. Cei care mă cunosc, ştiu că nu-mi joc (aproape) niciodată „rolul” de academician, scriitor nu mă consider la fel de mult precum matematician, chiar dacă iau literatura foarte în serios  – iar matematician, într-adevăr, probabil că nu mă pot vreodată pretinde că nu sunt, e o meserie care-ţi intră în toţi porii, mai ales dacă o practici o viaţă întreagă, cu pasiune chiar. Argeşean? Din plin! – cicăneştean mai întâi. Om liber pe total, am avut şansa aceasta, de-a lungul multor decenii.
Ce vă place mai mult să faceţi, să lucraţi la P sisteme, iertată să-mi fie ignoranţa, să scrieţi în biroul dvs. din casa de pe Dealul Olarilor, sau să ţineţi cursuri la Sevilla?
– O să dezvălui un „secret”. Tot ceea ce fac, fac cu mare plăcere, ca şi când ar fi lucrul cel mai important pe care-l am de făcut. De la matematică la poezie, de la organizarea întâlnirilor Clubului Iubitorilor de Cultură la realizarea revistei „Curtea de la Argeş”. Cred că e foarte important acest lucru. Să nu te gândeşti niciodată la jumătăţi de măsură, la „las’ că merge şi aşa”, la „ce-mi iese din asta?”. Fă cu plăcere ceea ce faci, cu dăruire, dă-ţi continuu your best-ul, iertare pentru gluma-barbarism…
Iar întrebării i-aş aduce completări-corecţii: pe Dealul Olarilor lucrez din plin la P sisteme. E parte din şansa de care vorbeam şi mai devreme, de a fi liber. Voi repeta, din memorie, o vorbă a lui Moisil: „Meseria mea, matematica, se face 24 de ore din zi şi oriunde – la birou, în parc, acasă.” Nu e puţin lucru, aşa se atinge eficienţa. Plus prin interacţiune cu colaboratori din toată lumea, prin internet şi, mai ales, în contact direct, la conferinţe, în Spania – apropo: am un proiect la Sevilla, nu ţin cursuri. Cercetător sută la sută, de-aia nici nu-mi place în general să mi se spună profesor, mi se pare că îmi însuşesc un titlu nemeritat.

Care este cel mai frumos oraş pe care l-aţi văzut? Ce are în plus faţă de Curtea de Argeş şi ce are în minus?
– Multe oraşe sunt frumoase, unele chiar „cele mai frumoase”. Sevilla, ca să încep cu un loc care mi-e foarte aproape de suflet, stă pe primul loc. Sankt Petersburgul în Rusia, Kyoto în Japonia. Standard-spectaculoasele Paris, Roma, Veneţia, Budapesta. Toate au în plus faţă de Curtea de Argeş anvergura istorică, economică şi culturală. Dar toate au, cel puţin aceasta este impresia argeşeanului din mine, mai puţin suflet, apropiere de om. Ajunge să mă gândesc la streaşina Bisericii Olari şi, oricât de somptuoase cornişe văd prin lume, dintr-o dată şi decisiv, tot aici este „acasă”.
Bun, dacă coborâm foarte pe pământ, sunt multe lucruri pe care le-am putea „imita” de la alte oraşe, de la aspectul străzii (asfalt, gunoi, maidanezi) la modul de comportare (politeţe, grija faţă de cele comune, implicarea în acţiuni civice).
Sunteţi cetăţean de onoare al Curţii de Argeş. Ştiu că nu faceţi politică, dar sunteţi un bun administrator al familiei. Dacă aţi privi oraşul ca pe locul pe care dvs. l-aţi putea administra, ce schimbări i-aţi aduce?
– Sunt doar un bun ţăran român care ia în serios ceea ce trebuie să fie luat în serios. Nu am nici priceperi şi nici dorinţe politice – doar păreri, desigur, ca tot omul. La nivelul acesta, al părerilor, pot spune că aş face multe modificări. Aş încerca, de pildă, să-i conving pe cei din jur, evident, începând cu cei care au funcţii publice, nu numai să facă ceea ce le scrie în fişa postului, dar să facă şi ceva în plus. Spre binele comunităţii. Sună a naivitate, dar e atât de simplu şi, cu siguranţă, cu un efect repede vizibil. Bun, aş face şi unele schimbări pe ici, pe colo – încercând, de pildă, să îndepărtez politicul de nivelul executiv. Profesionalismul nu se evaluează „pe linie de partid”, mă tem că de aberaţia asta nu vom scăpa curând. Dar, repet, păreri avem toţi, nu vreau să continui prea mult – nici nu cred ca aş supravieţui ca „administrator de oraş”, m-aş comporta prea ca un matematician…

Aţi fost „curtat” de oamenii politici, vi s-a propus să intraţi în vreun partid, să candidaţi pentru vreo demnitate publică?
– Da şi nu – mai degrabă nu. Am avut două propuneri, dar nu veneau din prima linie, nici nu ştiu dacă erau baloane de încercare sau iniţiative personale ale unor membri de partid „din eşalonul doi”. Am râs, la fel cum am făcut când „gura lumii” (ştiu vreo două nume precise, dar n-are rost să le pomenesc aici) a dat ca sigur faptul că „de-aia mă agit cu Clubul, pentru că vreau să candidez la Primărie”. Aberaţii dinspre oameni care nu pot pricepe că ceva se poate face şi din plăcere, nu neapărat cu un interes anume.

Care este persoana despre care puteţi să afirmaţi cu tărie că v-a influenţat viaţa?
– Părinţii şi profesorul Solomon Marcus. Mi-e greu să aleg, chiar dacă atunci când e vorba despre profesorul Marcus aş spune mai degrabă „profesia” decât „viaţa”, dar cele două se leagă profund.

Aţi lucrat foarte mult timp, şi o faceţi şi acum, cu personalităţi precum academicianul Solomon Marcus. Cum sunt oamenii aceştia, „loviţi” de aripa geniului? Ce au ei în plus faţă de ceilalţi oameni, în afara geniului lor?
– Onestitate, dăruire, altruism, dorinţa de a face de dragul de a face, fără a se gândi la recompense care să vină la final de activitate, oameni care lucrează, nu muncesc, cu plăcerea lucrului bine făcut. Toţi au însă şi ceva în plus de la mama natura, începând cu o constituţie rezistentă (excepţiile nu fac decât să confirme regula), pentru că e nevoie de o bună coloană vertebrală, la propriu, pentru a sta cocoşat pe hârtie-calculator ore în şir. Plus o minte bine ordonată, inventivă, încăpătoare. Şi, mai toţi oamenii mari pe care i-am întâlnit sunt multilaterali, nu le ajunge un singur domeniu pentru a se exprima, frecventează mai multe, au hobby-uri pe care le iau foarte în serios. De altfel, se ştie că un mod eficient de a odihni creierul nu este lenevind (eventual în faţa televizorului…), ci punându-l să facă altceva decât a făcut înainte de a obosi, trecând de la o actvitate intensă la o altă activitate intensă, dar cât mai depărtată de cea dinainte, solicitând eventual cealaltă emisferă a creierului, ştiut fiind că acestea sunt specializate.
La Curtea de Argeş există persoane de care sunteţi mândru că sunteţi concetăţeni?
– Desigur. Nu-mi cereţi nume, se vor supăra cei nenumiţi…

Cum se vede oraşul de pe strada dvs.?
– Feeric, pentru că nu se mai disting detaliile (mă obsedează maidanezii, scuze…), se văd doar copacii, turlele bisericilor, Argeşul…

Cum se distrează un academician?
– Sper să nu dezamăgesc, dar şi academicienii sunt oameni; în plus, nu uitaţi că eu sunt „un academician în blugi”, un muritor de rând în cele mai multe dintre zile (nu port uniforma cu frunze aurite decât de câteva ori pe an). Şi atunci, nimic din ce este uman nu-mi este străin, vorba veche – chiar dacă am rezerve în faţa cuvântului „distracţie”, care a devenit un scop în sine pentru multă lume, care o echivalează cu berea, zgomotul, aglomeraţia. O saună cu prietenii, urmată de o lungă seară „asortată” cu ceva vin (neapărat roşu!), ceva muzică (de la Ivan Rebroff – căutaţi pe Youtube! – la flamenco şi de aici la Fărâmiţă Lambru…), foc (cu lemne de brad, care pocnesc voios) în şemineu, glume-vorbe cât mai încap pe alături – pot toate astea fi numite „distraţie” sau nu? Eu spun că fac o seară minunată, o seară în care-ţi vine să cugeţi că e nedrept să mori când e atâta frumuseţe pe lume. A, şi mai joc GO şi Sudoku pe calculator… (N-am spus nimic despre joaca-jocul cu nepoţii, aceea e treabă serioasă… Ca şi tăierea ierbii, îngrijirea pomilor, săpatul prin grădină.)

Unde vă petreceţi concediile şi care a fost cel mai frumos de până acum?
– N-am mai avut ceea ce se cheamă un concediu de decenii bune, de prin anii 80. Trăiesc o continuă vacanţă în care am tot timpul ceva de făcut, articole de scris, cărţi de editat, Clubul, am acum şi revista. Invers, lucrez tot timpul, dar mă bucur continuu de ceea ce fac de parcă aş fi în concediu…

Vă rog să adresaţi o urare de început de an cititorilor Interesului Argeşean şi să răspundeţi unei întrebări pe care nu v-am adresat-o dar pe care ar fi trebuit să v-o pun.
– Sănătate, pace, minte bună şi noroc! Aş adăuga: seninătate, altruism, dragoste pentru cei din jur. Uitaţi, în măsura în care se poate, de verbul „a avea” şi îmbrăţişaţi-l pe „a fi”. Nu uitaţi că suntem trecători, că e un păcat să introducem urâţenie în lume. Devin moralist, mă opresc.
Sunt multe întrebări care merită luate în seamă – niciuna nu „trebuie” (e un alint personal, nu-mi place verbul „trebuie”…). De pildă, alături de întrebarea dinainte, privind concetăţenii de care sunt mândru şi bucuros că le sunt contemporan, venea firesc şi întrebarea dacă există şi contemporani cu care, de pildă, mi-ar plăcea să mă văd cât mai rar. Există, desigur! Ca o descriere generală, sunt cei care nu ştiu să zâmbească şi nici să râdă, au fie tot timpul o figură de om care ţine rădăcină de ghinţură în gură (cine nu ştie ce e aia, să întrebe la Cicăneşti sau poate afla din dicţionar). Priviţi în jur şi-i veţi depista cu mare uşurinţă, chiar şi prin cultura oraşului, prin presă. Feriţi-vă de cei care nu ştiu să zâmbească! – am mai spus asta undeva.
Dar, nu merită mai mult, să considerăm că întrebarea a rămas definitiv nepusă…
La mulţi şi buni ani!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email