„În 1940 comuna noastră era un adevărat orăşel, datorită fiilor satului care nu au uitat de unde au plecat şi au vrut să-i ajute pe ţăranii de acasă”, se laudă primarul Doru Slătineanu. Comuna Tigveni este situată între două oraşe, Râmnicu Vâlcea şi Curtea de Argeş, iar „centrul civic”, construit în 1939, arată încă bine. „Generalul Gabriel Marinescu şi fratele său, Nae Marinescu, ministru al Sănătăţii, au făcut mult bine localităţii, iar instalaţiile de apă şi de curent făcute atunci sunt bune, ne folosim de ele, avem apă fără probleme. Până prin anii 50 pe strada, făcută tot de general, avea trotuare cum nu erau nici la Piteşti, erau lampadare foarte frumoase, dar le-au furat”, spune Slătineanu. Generalul Marinescu a fost prefect al Capitalei, dar nu şi-a uitat niciodată originile. „Cea mai mare dorinţă a lui a fost să transforme satul în orăşel, iar pe săteni, în meşteşugari”, crede primarul.
Cu banii polonezilor
Doru Slătineanu povesteşte că investiţia a fost făcută cu banii polonezilor. „Generalul a avut grijă de tezaurul Poloniei şi l-a înapoiat întreg. Drept mulţumire, guvernul polonez i-a dat nişte bani, nu se mai ştie câţi, bani pe care Gabriel Marinescu i-a trimis la Tigveni”. Primarul este profesor de istorie şi toate informaţiile provin dintr-o monografie a comunei. „În 1939, când a fost construită instalaţia de apă, era mare forfotă aici. Turnul este întreg, iar uzina electrică are două motoare Diesel funcţionale. Doar de două ori a fost reparată pompa de apă până acum. Atunci a fost făcută pentru 100 de familii, acum noi am suplimentat-o, dar pompa asta e baza”.
Din păcate, generalul a fost asasinat în 1940 şi nu a mai apucat să ducă proiectele până la capăt. „Dacă mai trăia, cine ştie, poate că acum Tigveniul era oraş mare”, se gândeşte Doru Slătineanu. Comunitatea locală şi-a exprimat recunoştinţa după 1990, când şcoala generală din comună a fost botezată Gabriel Marinescu. În Tigveni nu mai sunt urmaşi ai celor doi fraţi. „S-au împrăştiat în lume, unii mai trăiesc la Bucureşti”, susţine Slătineanu.
Amintiri dintr-o altă viaţă
Cei mai bătrâni locuitori ai comunei ştiu despre binele făcut de fraţii Marinescu din povestirile părinţilor lor. „Eu eram mică, nici nu ştiu câţi ani aveam, vreo 10, când vorbeau mama cu tata despre unu’, al lu’ boier Marinescu, un băiat, care voia să aducă apa în sat. Toţi se mirau, că nu pomeniseră să ia apă decât din puţ. Mama tatii fusese slugă la Bucureşti, la un colonel, şi văzuse apa la robinet, dar în sat la noi nu se ştia”, îşi aminteşte Maria Toader, de 80 de ani.
Bătrâna spune că momentul în care s-au aprins luminile în sat şi apa a început să curgă la pompele din curţi a fost unul sărbătoresc. „A fost horă în sat, am jucat, am fost la han chiar şi noi, copiii”