Flori pentru mama
Din pământul cel albit
Toate florile-au ieşit.
Ghiocei şi viorele,
Pentru ziua mamei mele.
Ghiocelul încet şopteşte
Şi narcisa înfloreşte
Şi-apoi mândra viorea
E vecină cu-o lalea.
Dragele mele surate,
Azi v-am adunat pe toate.
Primăvara salutăm,
Ziua mamei o cântăm.
Păruş Iulia
Clasa a III-a A
Ploaia
Picuri frumoşi şi strălucitori
Picură pe lângă casa mea.
Eu stau la geam şi îi privesc,
Cum ei dansează şi zâmbesc.
Soarele a răsărit
Şi ploiţa s-a oprit.
Eu frumos am ieşit
Şi am privit frumosul soare.
Păruş Iulia
Clasa a III-a A
Iarna
A sosit iarna,
Cu fulgi de nea.
Prin văzduhul sur
Adia un fulg
Care mi-a zâmbit
Şi m-a înveselit.
Păruş Iulia
Clasa a III-a A
Doamna Rodica
Să lucrez la coafor e un lucru plictisitor câteodată. Mai ales atunci când stai şi n-ai poftă nici să citeşti,nici să înveţi, nici să vezi un film. Lenea de tot mă adoarme. Ca să pot stinge toată starea ies afară, iau loc pe o treaptă de scară şi analizez tot ce-mi trece prin faţa ochilor. Îmi place să cred că în felul acesta descopăr secretele oamenilor. Aşa şi cu doamna Rodica, o femeie cam de 65 de ani. Dânsa are un obicei înţelept: pe fiecare seară, cam pe la 7.23 udă florile din grădină. Catifea dantelată de trandafiri, obişnuite feţe de garoafe, guri fripte de crini, ş.a. Furtunul cu care le udă e unul foarte comod dar atunci când vrea să lungească unda de apă trebuie să apese cu degetul mare pe gura acestuia. E un lucru destul de greu pentru că niciodată nu îţi iese perfect. Uneori apasă prea tare şi udă câte o pisică ţanţoşă ce-şi plimbă coada printre garduri, iar alteori mai încet şi apa nu ajunge la flori. Mereu când face asta e foarte gânditoare, cu o tentă de melancolie. Până astăzi, când am văzut răspunsul la toate întrebările mele. Din capătul aleii venea un om ridat, cu o plasă albă în mână şi apăsare în suflet. Bătrâna când îl văzu i se măriră ochii ca două mingi albe. Atunci i-am văzut într-adevăr toată lumina feţei: valuri prin piele, buze vinete de spaimă, pungi fine sub ochi, fruntea amprentată cu linii firave de petale. O floare bătrână pe care nu a avut cine să o ude. Bătrânul se apropie alene cu sacoşa greoaie. I se citeau pe riduri lacrimile nevărsate. Cu cât se apropia, ritmul respiraţiei doamnei Rodica creştea, se amplifica, se înmulţea, se aduna…până când:
– Bună. Iar uzi florile?
– Aştept ca într-o zi să mă ude şi ele pe mine, aştept o scăpare din umbra lor.
– Oare n-ai învăţat tu că totul e trecător? Aştepţi degeaba pentru că voi şi zâmbetele voastre sunt o nebunie!
– Hai să te ud pe tine!
– Nu. Clar.
– Hai să te ud… haaai!
Doamna Rodica apăsă atât de tare pe gura furtunului încât pelicula de apă se răspândea peste tot. Picături reci simţeam pe piele iar ochii mei nu mai desluşeau nimic. Am simţit cum treceau orele pe lângă ureche.
Joiţa Diana,
clasa a VIII-a A
