Iarna
Iarna grea la uşă bate
Totu-i alb oraşe, sate.
Drumurile sunt troienite
Pădurile zăpezite.
Umblă toţi colindătorii,
Pe la casele din sat.
Să-i aducă sărbătorii
Cântecele de urat.
Toţi copii îl aşteaptă
Pe „moşul” cel încărcat
Peste tot e mare şoaptă
Toată lumea e în pat.
Agopian Miruna
Clasa a V-a B
„Mama”
Ce mult îmi place să privesc
În fiecare dimineaţă
La chipul mamei ce-l iubesc.
Îi mulţumesc că mi-a dat viaţă.
Suflet bun are o mamă,
E simbol al frumuseţii.
Seamănă cu o icoană
Ea este cristalul vieţii.
Ea m-ajută când e greu
Şi mă apără de rele.
Să-mi fie bine mereu
Este visul mamei mele.
Cimpoca Luiza,
Clasa a III-a B
Înv. Manu Petruţa
În parc
Este o zi frumoasă de toamnă.
Verişoara mea Diana, s-a gândit să mergem în această zi în parc la mănăstirea Meşterul Manole. Intrând pe poarta mănăstirii, ne întâmpină un minunat covor ruginiu de frunze. Păşim în linişte pe aleea ce ne conduce spre parcul mănăstirii. Frunzele fâşie sub greutatea paşilor noştri, acoperind preţ de câteva secunde ciripitul cristalin al păsărelelor din copaci. Copacii sunt îmbrăcaţi cu o frumoasă haină aurie ca de basm.
Ne aşezăm pe o bancă din faţa mănăstirii, să o privim în toată frumuseţea ei. Deodată se aude un fâşâit prin frunzele din spatele băncii.
– Este o veveriţă! strigă Diana.
Ne uităm la ea cu uimire cum caută ghinde prin covorul de frunze şi prezenţa noastră nu o deranjează deloc. Uitându-mă la mănăstire Diana începu să-mi povestească legenda mănăstirii.
– A fost odată un meşter zidar pe care îl chema Manole…
Vizităm mănăstirea. Privim icoanele, privim picturile sfinţilor, mormintele din mănăstire. Mergem şi în biserică şi ne închinăm la moaştele sfintei Fecioare Filofteia.
Plecăm târziu din parc, dar cu sufletul curat de frumuseţile pe care le-am văzut şi cu o linişte interioară pe care nu pot să o descriu, cu gândul de a reveni.
Vlad Teofil Ştefan,
clasa a III-a A
