Rubrica adolescentului deştept – Jurnalul unui eco kid mare

Episodul 1. În intervalul 26-28 iulie, A.T.E Călțun – Club UNESCO a desfășurat o sesiune a proiectului Eco Kids la cabana Garofița Pietrei Craiului, din Munții Piatra Craiului. Beneficiind de ajutorul Clubului de Drumeție Montană “Romania Pitoreasca”, voluntarii s-au asigurat că tabăra îi va surprinde pe cei douăzeci și doi de copii implicați cu activități sportive, precum tiroliana sau drumeția montană. Restul timpului a fost dedicat diverselor jocuri cu temă ecologică. În continuare, vă prezentăm jurnalul unuia dintre organizatori, împărțit în trei episoade.
Am promis în numărul anterior să revin cu detalii demne de atenție și povești strașnice din ultima escapadă a noastră în munți, alături de eco kids, dar, mărturisesc cu sinceritate, că n-am de gând să mă țin de cuvânt. Nu în totalitate…
De dragul împărtășirii de experiențe, am să fac un compromis imens, am să-mi tradez pactul încheiat cu un mănunchi de foi obosite, mult prea încărcate cu mine, cu aventuri, cu idealuri mărețe sau posibile speranțe deșarte și am să public două pagini din jurnalul meu. Nu am ales întamplător să fac asta, ci m-am lasat prinsă în jocul unei inspirații copilărești pe care, recunosc, am furat-o din paginile unei Jeni Acterian, cu care m-am identificat supărător de ușor, încă de la primele gânduri deșirate în carte. Dar ceea ce urmează a citi mai jos nu are nicio legătură cu “o fată greu de mulțumit”, ci cu experiența în sine de voluntar, ghidată timp de două zile de copii mult mai deștepți și mai sinceri în manifestări decât mine, de la care am învățat infint mai mult decât am încercat să îi învăț eu pe ei.
Vineri, 26 august
Încărcată de nostalgia răsăritului în hamac pe care am reușit, nu cu mult timp în urmă, să-l fur dimineții, îmi împachetez îngândurată rucsacul de munte. Încerc să-mi calculez strategii pentru că știu că voi fi pusă la o grea încercare zilele următoare…
Eu, colegii mei de la Călțun și Clubul de Drumeție Montană “România Pitoreasca”, avem două zile la dispoziție să le arătăm copiilor de clasa a IV-a că mediul înconjurător e cu mult mai important decât orice joc virtual și că educația ecologică ar trebui să-i preocupe cu mult mai mult decât noile aplicații apărute pentru telefoanele de ultimă generație. Avem pregătit un set întreg de jocuri, avem de pictat căsuțe pentru veverițe, o drumeție montană, focuri de tabără, lucruri după care tânjesc și eu a le încerca.
Văd părinți emoționați și copii încântați. Mă liniștesc brusc pentru că îmi dau seama că nu are ce să nu iasă bine. Îndrăznesc chiar să și vorbesc cu unii dintre ei, să le povestesc despre ce urmează să facem, să le câștig încrederea și să-i asigur că sunt pe mâini bune. Urmează seria îmbrățișărilor, a nelipsitelor “Vezi să mănânci sendvișul. E in buzunarul exterior al rucsacului”, “Vezi să nu alergi”, “Vezi să fii atent dacă vă duceți pe munte”, care trec razant pe langă mine.  Pornim hotărâți la drum.
Pare-se că se anunță distracție mare. Am reușit să mă împrietenesc rapid cu mare parte din eco kids. Multe dintre fete mi-au divulgat deja secrete, am cântat împreună “Andrii Popa” și “Amintire cu haiduci”, melodiile lor favorite, am dansat, am făcut cunoștință cu animalele de pluș, am făcut poze și, în cele din urmă, am strigat de bucurie când am ajuns la Garofița, cabana care ne aștepta cu sufletul la gură.
Distribuirea în camere s-a făcut rapid. Ne-am grăbit toți să aranjăm bagajele, să mutăm mâncarea în sala de mese, să ne îmbrăcăm cu haine groase, pentru că deja Ovidiu, cabanierul, încinsese focul de tabără. În cele 40 de minute, cât mai rămăseseră până la ora stingerii, le-am prezentat regulile, le-am împărțit ecusoane handmade, le-am dat tuturor nume de indieni. În scurt timp, priciurile au fost ocupate de o întreagă ceată de pitici amorțiți de o vrajă cu totul necunoscută …
Alexandra Panțuru – voluntar ATE Călțun – Club UNESCO

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email