Rubrica adolescentului deştept – Ghidul unei amintiri în culori

Poate nu mai sunteți în trend dar, cel puțin în orașul nostru de provincie, clasa a 12-a e însoțită de multe evenimente foarte puțin legate de partea educativă a ei. Cum ar fi Balul Bobocilor (pe care clasa de A are, aproape mereu, privilegiul de a-l organiza), meciurile cu profesorii, banchetul și, evident, subiectul meu de acum, albumul foto.
Această denumire împrumutată din dicționarul de nuntă înseamnă o cărțulie cu pozele noastre, un fel de oracol în care fiecare scrie o amintire, în cele două pagini în care, mai estompat sau nu, se află două fotografii de-ale autorului vorbelor ce vor veni. Pentru mica șaradă e nevoie (sau indicat, sau plătit; sunt echivalente aici) de două ședințe, una de interior și una de exterior. Cum generația pre-facebook a devenit incapabilă să comunice fără taste, se poate scrie un roman doar din aceste două pseudo-evenimente.
Întâi, e o luptă să stabilești prima ședință și să aduci un grup de 30 de adolescenți „entuziaști” la un numitor comun: când, unde, cum. Când – în ce anotimp?, apoi în ce lună?, ce zi?, ce oră?, cât durează? Unde – în care parc?, pe care scări?, sub care pom?, peste care bancă? Cum – cum să mă îmbrac?, cum să mă machiez?, cum să stau?, să zâmbesc? Să ai drept colegi o clasă de fete e complicat. Machiajele ne fac să avem măști, mai multe și mai fine, deși făcute cu tușe groase, stridente. De ce să nu facem iarna, când e frumos și alb? Dar de ce să facem în parcul X, unde vin toți urâții de la liceul-competiție? Eu vreau pe scări, eu vreau în foișor. Unde e foișorul? Cine e primul? – Eu nuuuu…
Dacă ai stabilit asta, ei bine, mai ai încă o problemă. Cum convingi fotograful să nu vină cu bețe-n spațiul destinat șederii pe termen lung în fața unui computer care rulează fără întârziere Photoshop.
La exterior, e totul bine. Nu vezi din viitoarele (pseudo)modele decât finalitatea; ochi desenați perfect și șuvițe neelectrizate. La ședința de interior, toată lumea vine în papucii de casă (excusez-moi, UGG-uri), cu ochii umflați de somn și unghiile inegale. Totul se face în clasă, sau în sala de așteptare de dinaintea studioului. O singură priză și multe voci stridente: scoate-ți placa aia, vreau să bag ondulatorul!!! Unde e fixativul meu? Cine mi-a luat pila? Parfumul meu? (căruia nu i-am prea înțeles sensul, de vreme ce, slavă firmei Kodak, parfumul nu e redat în pixeli). Colanții sunt schimbați cu rochii de seară, șosetele croșetate cu ciorapi lycra, adidașii cu pantofi cu toc de 18.
Vocile rămân, fețele ipocrite nu se șterg – Photoshop nu ajută aici – și nici comportamentul de pitzi. Și, ca și cum pozele făcute de un fotograf cu diplomă și cu aparatură adevărată nu ar fi suficiente, printre bănci, pungi cu încălțări și genți cu machiaj se fac alte presupuse fotografii, câte doi, trei, cinci, zece, câte pe sus sau pe jos, din cap până în picioare sau doar cât să prindă ochii mei cei pătrunzători. Cu pantofii de club sau fără, cu boticul de club sau fără.
În final, am rămas cu un gust amar. Diplomatul s-a dovedit la fel de închis în viziune pe cât de blocate sunt și modelele. Vocile bârfitoare au început și vor rămâne până după ce primim albumele. Clișeul plutea în aerul cald din cameră, ca un fum de țigară, care îi deranjează pe toți, dar de care nimeni nu se obosește să scape. Și am mai rămas cu certitudinea că ipocrizia și lipsa de caracter nu au nicio legătură cu notele din listele de simulări sau cu venitul mediu al familiei din care fac parte. Și nici cu ceea ce ar putea vedea în jurul lor, pentru simplul motiv că nu deschid ochii decât ca să vadă exact ceea ce doresc.
(Andra Pavel)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email