Profesoara care trăieşte din gunoaie

Trecem prin viaţă nepăsători, nu credem că ne vom schimba sau că vom ajunge la un moment dat la capătul liniei. Ne vedem la fel la 20, 30 sau 40 de ani şi nu credem că ni s-ar putea întâmpla ceva vreodată nouă. Nu ne punem probleme existenţiale, ne comportăm le fel, doar piciorul care oboseşte mai repede sau ochii uşor slăbiţi ne dau, câteodată, semne că se apropie… Ne credem tineri şi puternici, dar plângem mai uşor uneori, ne înduioşează o floare sau un părinte cu părul alb. Trece vremea peste noi, dar noi nu vrem să ne supunem vremii, ne dorim mereu la fel, mereu aceiaşi. Ne miră apelativele ironice şi poate răutăcioase ale celor mai tineri ca noi, dar le spunem „copii” şi trecem mai departe. Ne luăm cu necazurile, cu micile bucurii, cu viaţa. La un moment dat ne dăm seama că viaţa a cam trecut, poate pe lângă noi, poate nu am luat-o prea în serios, cu siguranţă, ne-am spus, „avem timp pentru toate…acum sunt alte priorităţi…”. Brusc, ne dăm seama că se apropie…, că a trecut totul prea repede, prea uşor, prea nu mai ştim ce să facem ca să recuperăm, călătoriile pe care nu le-am făcut, iubirile pe care nu ni le-am permis, vârstele pe care le-am sărit.
Un om peste care viaţa a trecut prea repede
Am avut parte de o întâlnire pe care nu o să o uit toată viaţa mea. Am stat de vorbă cu un om care mi-a inspirat cele de mai sus, un om peste care viaţa a trecut prea repede. Un om care încearcă acum să mai salveze ceva în timpul care i-a mai rămas, şi nu poate. Ar vrea să vadă insule exotice sau măcar Vaticanul, şi-ar dori să fi învăţat să cânte la pian şi să fi asistat la un concert de Crăciun la Viena. Toate acestea îi sunt străine, pentru că problema pe care o are este cât de poate de omenească. Omul despre care vorbim este o doamnă profesoară, care are aproape 80 de ani, o pensie de cinci milioane, nimeni pe lume nu o vizitează şi nimeni nu vorbeşte cu ea despre necazurile ei.
S-a născut la Bucureşti, în mahalaua Dudeştilor, şi a fost martora creşterii şi decăderii Capitalei. Eu am întâlnit-o la ghena de gunoi, într-o seară, când un prieten care o pândea de câteva zile la geamul apartamentului său din cartierul Posada m-a anunţat. „A venit doamna. Caută în pubele…Vino, poate vorbeşte cu tine”. M-am apropiat cu o pungă în mână, dar reacţia ei a fost puternică. A dat să plece. Am încercat să intru în vorbă. A plecat, am insistat. „Am dus doar gunoiul, de ce mă agasaţi?!?”, m-a întrebat. După insistenţe, am reuşit să stau de vorbă cu domnia sa acolo, lângă gunoaiele aruncate de cei din cartier, gunoaie pe care vedeam că doamna profesoară le evalua discret cu ochii.
Prin viaţă, liberă şi tristă
Numai după ce i-am promis că nu o să scriu niciun amănunt care ar putea să o deconspire a acceptat să-mi vorbească despre viaţa ei care a adus-o de la Bucureşti la Curtea de Argeş, singură pe lume, cu doi lei din care să trăiască şi cu restul vieţii în care să se întrebe de ce a ajuns aici.
Nu am reuşit să scot de la doamna multe amănunte. Mi-a spus, repede, că a fost profesoară la un mare liceu bucureştean, că a avut o copilărie fericită, o casă frumoasă şi părinţi buni. A iubit, a avut un copil care a murit, părinţii au plecat şi ei, fraţi şi surori sau alte rude nu a avut. A rămas singură pentru că niciodată nu şi-a acordat timp pentru ea. „Mereu m-am implicat în tot felul de activităţi la şcoală, elevii şi clasa erau viaţa mea. Nu mi-a dat seama cum trece timpul, că sunt deja bătrână, că nimeni nu-mi trece pragul. Am conştientizat asta în ziua în care am ieşit la pensie. Le spuneam colegilor – dar pot să mai vin aici, să mai fac ore, ce să fac acasă?! Mă priveau ciudat, mă credeau o ciudată, căci în societate dacă treci singur prin viaţă eşti un ciudat. M-am dus acasă şi mi-am dat seama că viaţa mea se sfârşise”.
Din dragoste pentru frunzele din parcul Mănăstirii
Doamna profesoară avea un apartament, „modest”, după cum mi-a mărturisit, în cartierul Drumul Taberei. „M-am uitat într-una din zilele în care simţeam că mor câte puţin, pe geam. Am văzut, la Favorit, lume multă, copii, mizerie, gălăgie. Eu, cu liniştea şi cu singurătatea mea nu eram parte a acelei lumi. Mi-am adus aminte despre orăşelul acesta, Curtea de Argeş, pe care îl vizitasem la un moment dat cu şcoala, cu elevii mei. Mi-a plăcut teribil de mult atunci culoarea frunzelor din curtea Mănăstirii, era într-o toamnă…M-am hotărât să vin aici. Am vândut apartamentul, mi-am luat o garsonieră aici, o vreme mi-au ajuns banii rămaşi cât să trăiesc decent. Din păcate, s-au terminat, iar în afara culorii extraordinare a frunzelor din curtea Mănăstirii, nu am mai găsit nimic…”. Mi-a spus că şi-a adus „de acasă”, căci „acasă” tot la Bucureşti este, cărţi, albume de artă şi puţine obiecte de mobilier.
Despre Sărbătorile care au trecut nu vrea să vorbească. „Să ştiţi, am cinci milioane pensie, dar nu am datorii…Plătesc facturile, am chiar şi televizor…Cu mâncarea e mai greu, dar mă descurc”, spune, demnă, şi plină de curaj. Atunci, în faţa ei, chiar o cred. Forţa care răzbate din trupul mic, îmbrăcat cu haine care au clar zeci de ani, e mare. „Vă cred…Pot să vă ajut cu ceva…?!”, întreb, intimidată. „Nu. Sunt în stare să-mi port singură de grijă, vă mulţumesc!”, vine răspunsul ferm. Pleacă şi nu am curajul să o urmez, să văd unde locuieşte, de unde şi cum are puterea unei asemenea demnităţi într-un oraş în care demnitatea şi onoarea sunt, poate, ultimele griji pe care le au oamenii.
Amicul mei îmi spune că doamna profesoară vine din ce în ce mai rar la ghenă. Îmbrăcată de parcă s-ar duce la şcoală, în faţa elevilor de acum 30 de ani, cu poşeta într-o mână iar în cealaltă cu o pungă, bătrâna se uită repede sub capacele pubelelor, şi scoate câte ceva. Poate este masa ei de seară, pentru că din cinci milioane nu poate să cumpere mâncare adevărată, de la magazin. Se mulţumeşte cu ce aruncă alţii, la ghenă. De fiecare dată se uită cu atenţie în jur, să nu o vadă cineva. Iar eu sunt terorizată de gândul că prin insistenţele mele în discuţii i-am răpit ultima sursă de hrană unui om deosebit a cărui singură vină că a ajuns în situaţia asta este că nu a cerut ajutorul nimănui niciodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email