Părinţi omorâţi de dragostea fetei lor

Vasile şi Maria Diaconescu sunt oameni bătrâni, cu frica lui Dumnezeu. Asta i-a făcut să treacă peste toate nenorocirile care s-au abătut în ultimii patru ani, de când fata lor, singurul copil pe care îl au, a plecat din ţară. Sătenii de pe Valea Argeşului pot să-ţi spună povestea pe de rost, cu înfloriturile de rigoare, în funcţie de povestitor. Realitatea este însă destul de crudă ca să mai aibă nevoie de exagerări.
Totul a început atunci când Doina, fiica bătrânilor, s-a despărţit de soţul ei. „El a băgat divorţ de ea, iar ea s-a supărat tare. El, ginerele, trăia cu o altă femeie din sat, nu lucra, iar când Doiniţa venea acasă de la muncă, că lucra la o croitorie, o lua la bătaie. Aveau casa lor, aici lângă noi, şi o auzeam cum ţipă. Mi se rupea sufletul, că era copilul meu, şi îl trimiteam pe ăl bătrân să vadă ce se întâmplă. Sărea nenorocitul de gineri-miu şi la el”. Maria are 72 de ani, dar e sprintenă. Povesteşte cu voce egală şi îşi şterge lacrimile cu o batistă. În ciuda subiectului dureros, nu uită că e totuşi gazdă şi pune repede de cafea, ne îmbie cu o dulceaţă, mai scutură o scamă imaginară de pe un scaun, apoi continuă sub privirile grele ale soţului ei. „Vă spun că Vasile a zis să nu stăm de vorbă cu dumneavoastră, dar eu m-am gândit că o mai fi pe lumea asta şi altă lume amărâtă la fel ca noi, şi că poate mai citesc şi alţii şi nu s-o mai întâmpla aşa, arză-l-ar focul pe el de nenorocit”.

„Băutura a doborât un om bun”

„A suferit, mititica, vreo doi ani bătăile, apoi s-a săturat şi s-a apucat de băut. Nu aveau copii, ea nu putea să facă, el nu voia să înfieze. Doiniţa mea s-a apucat să bea. Îi ziceam, mamă nu mai bea că nu e bine, şi ea plângea şi bea, că nu se îndura să-l lase pe nemernic. Lui îi convenea, cred, că putea să o aducă pe matracuca aia în casă, în casa pe care o făcuse cu fie-mea, mai mult din banii ei, că el nu a lucra niciodată prea mult.”
Femeia spune mai departe şi parcă ar povesti ceva ce nu are legătură cu ea şi cu omul ei. „În doi ani copilul meu nu mai era cel pe care îl ştia lumea în sat. Bea peste măsură, a băut rachiul pe care îl aveau ei acasă, a cumpărat de la bufet până nu a mai putut, până nu i-au mai dat oamenii ăştia care au  cârciumi prin sat. Taică-său se ducea la ea şi o certa, eu, la fel, dar nu înţelegea de la nimeni nimic. Venea de la fabrică şi se ducea direct în beci, să bea, sau, când nu mai avea ce bea la ea, se oprea la magazin. El, soţul ei, se ducea după ea şi o bătea acolo, de faţă cu toată lumea, de ajunsesem de poveste în şapte sate”.
Coşmarul acesta a durat destul. Ceea ce nu a vrut să apună Maria a spus Vasile. Fata lor a făcut împrumut la o bancă pentru că nu mai avea bani. Îi bea pe toţi, făcuse datorii mari pe la baruri şi trebuie să dea înapoi. „Doina e un om bun… băutura i-a pus capac”, spune tatăl ei.

Cu portăreii la poartă

O vreme, Doina a plătit la timp rata. Bărbatul a părăsit-o şi a plecat cu amanta în Spania, iar aceasta a fost lovitura de graţie pentru ea. „Mereu îi ziceam, lasă-l, mamă, că mai sunt bărbaţi pe lumea asta. Uite ce te-a nenorocit el pe tine. Nu a vrut să mă asculte, suferea  ca un câine dar când a lăsat-o parcă s-a prăbuşit cerul pe ea”.
Mai departe, povestea pe care o ştiu toţi sătenii de pe Valea Argeşului e simplă şi îngrozitor de tristă. Doina nu a mai plătit la bancă rata, a fost înştiinţată de consecinţe, giranţii au plătit o parte din credit şi apoi au venit la părinţii ei. Bătrânii au murit de ruşine, pentru că aveau reputaţie bună în sat, niciodată nu rămăseseră datori la cineva, şi au vândut o bucată de pământ. Vasile a făcut atac de cord înainte de a perfecta tranzacţia, pentru că parcela fusese dată de tatăl său, care o primise pentru că a luptat pe front, în 1916. „I s-a rupt  sufletul când am dat-o, dar nu aveam ce să facem. Ce am tras după aia, numai eu ştiu. I-am plătit fetei împrumutul, dar Vasile era în spital, Doina, cu băutura ei, o dăduseră acasă de la lucru…Ea stătea acasă şi bea”.

Revenirea la viaţă

Maria a rezistat situaţiei, iar nenorocirea a întărit-o. Uşor, uşor, lucrurile au început să se aşeze. Soţul ei a ieşit din spital şi s-a impus în faţa fetei. A dus-o la spitalul din Vedea, la dezalcoolizare, iar după câteva luni Doina s-a întors acasă, alt om. „Era slabă, speriată de orice, dar nu mai bea. Încet, încet s-a întremat. Plângea mereu şi îmi spunea că viaţa ei s-a terminat. Atunci am făcut ceva ce n-aş fi putut să cred că voi face vreodată. Avem o nepoată plecată de 10 ani în Italia. Am rugat un vecin să-i scrie şi s-o întrebe dacă nu i-ar găsi şi fetei mele ceva de lucru pe acolo. Nepoata asta ştia de necazurile noastre de la mama ei, cu care vorbea la telefon mereu. Mi-a scris mie după aia, Mariana, nepoata mea, şi a chemat-o şi pe Doina la ea. Se face anul de când a plecat. Are grijă de nişte bătrâni şi ia 500 de euro, plus masă şi casă”.
Bătrâna ne arată câteva poze din care zâmbeşte o femeie ce pare că a scăpat de demonii care o urmăreau. „E bine, ne-a ajutat Dumnezeu pe toţi. Ar vrea să vină la vară pe acasă, dar eu i-am spus să mai stea. Sărăcuţa, mult a suferit, mult a râs satul de ea. Las-o acolo, dacă asta e soarta ei… ”
Bătrânii ne conduc până la poartă şi încearcă să ne convingă că nu au nevoie de Doina acasă, că le e bine şi lor dacă ei îi e bine. Maria îşi şterge discret o lacrimă, iar Vasile tuşeşte tare când văd pe stradă un copil. „E Geanina a lui Mihai Manea, seamănă cu Doiniţa noastră când era mică… O lasă maică-sa pe la noi şi parcă am avea şi noi copil…”. 
Se apropie Paştele, iar bătrânii spun că le e bine. Aşteaptă Învierea Domnului cum au aşteptat ca fiica lor să-şi revină. Poate or mai vedea-o acasă…dar dacă nu, oricum sunt mulţumiţi. După ce aproape au murit de necazuri şi de ruşine, acum parcă au revenit la viaţă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email