Povestea spaniolă a unei românce acum fericite

Mihaela are 45 de ani şi s-a întors la începutul lunii în ţară după cinci ani petrecuţi în Spania, la Valencia. Povestea ei spaniolă a început urât, dar s-a terminat bine. Acum, femeia s-a întors la Curtea de Argeş, are un apartament, un copil

student în anul întâi la Universitatea piteşteană, un teren în oraş şi planuri de viitor. Preţul plătit pentru toate acestea a fost, însă, foarte scump. Cel mai mult o doare faptul că nu a putut să fie prezentă la înmormântarea celei care a fost singurul reper al vieţii ei, mama.

Mihaela este o femeie cochetă. În străinătate a prins gustul pentru hainele frumoase şi pentru parfumurile bune. Şi înainte de a pleca îi plăcea să se îmbrace bine, dar posibilităţile financiare o obligau să se aprovizioneze doar de la second hand. „Am lucrat în mai multe locuri. După liceu m-am înscris la facultate aici, la Piteşti, dar în anul doi m-am măritat cu un tip arătos. Dan a fost iubirea vieţii mele. Ne înţelegeam perfect până când ne-am dus la părinţii lui, în Ardeal, în comuna Cristian. Mama lui nu a fost de acord cu căsătoria noastră pentru că eu eram din regat şi nici nu aveam banii lor. Tata era şofer, iar mama casnică. Stăteam la bloc, într-un apartament cu două camere, fratele meu era mic, ce mai, nu eram o partidă bună pentru Dănuţul ei. Am rămas însărcinată şi când eram în nouă luni am plecat acasă, la Argeş. L-am părăsit pe Dan, iar el şi-a văzut băieţelul când avea un an”.
Mihaela povesteşte senin întâmplări vechi de 20 de ani dar care o marchează şi acum. „Nu a fost deloc uşor să-l cresc pe Vlăduţ. M-am angajat la Uzina Dacia, iar mama avea grijă de el. Soţul meu a divorţat şi abia după un an când a venit în delegaţie în oraş a venit la noi acasă. L-a văzut pe Vlăduţ, i-a adus bomboane, şi a plecat. Copilul nici nu a ştiut cine e”.

De profesie mamă

Copilul a crescut, la fel şi familia Mihaelei, când fratele ei s-a căsătorit. „A trebuit să plec din casă, pentru că nu mai aveam loc. M-am dus la Câmpulung Muscel, am lucrat şi acolo la o reprezentanţă Dacia”. Femeia muncea foarte mult, iar Vlad era mai mult singur. „Stăteam la birou toată ziua, şi când luam salariul se ducea tot pe chirie şi pe mâncare. Ne îmbrăcam doar de la mâna a doua şi nici nu mâncam prea bine. Căldura era scumpă, ce mai, ne descurcam foarte greu. Băiatul meu era la şcoală, iar când era întrebat ce meserie aveam eu spunea – mamă”.
Anii au trecut, chiar dacă chinuit, iar Vlad a ajuns în clasa a noua. Mihaela a simţit că e momentul să facă ceva cu viaţa ei şi a copilului care nu o avea decât pe ea. „Aveam o prietenă, credeam eu că foarte bună, care de vreun an vorbea numai despre plecarea din ţară. Eu nu mă gândisem la asta niciodată pentru că mă gândeam la copil, cum să-l las, cu cine, cine să aibă grijă de el… Am vorbit însă cu mama şi m-am hotărât. Trebuia să plec şi eu ca să scap de viaţa aia nenorocită”.

Prietenie adevărată

Prietena Mihaelei, Lucia, lucra la o fabrică de confecţii şi nu se descurca deloc. Şi ea era mamă singură şi nu ştia nici măcar cum se ajunge la Bucureşti. „Avea nevoie de viză, de haine, ca să plece, de ceva bani. Am împrumutat eu, i-am dat şi singura giacă mai acătării pe care o aveam, am fost cu ea la Ambasada Spaniei şi i-am obţinut viză. A plecat. Eu am dus-o la aeroport cu maşina unui prieten”. După aproape un an, Mihaela i-a spus Luciei la telefon că va pleca şi ea. „Pur şi simplu nu mă mai descurcam, vorbisem cu mama şi mi-a propus să aibă ea grijă de Vlad. Am luat într-o dimineaţă autocarul de la Piteşti şi m-am dus. Am plâns mare parte din drum, că îmi părea rău de copil, de mama, de ai mei… Mă consolam cu ideea că acolo e Lucia şi că mă va ajuta”.
Prietena ei a aşteptat-o în staţia la care oprea autocarul, la Valencia, a dus-o la ea acasă şi i-a dat să mănânce. Îşi găsise de lucru la o pizzerie şi la o bătrână şi câştiga bine. Avea singură un apartament închiriat. „Am ajuns la ea acasă, iar după masă mi-a zis să mă odihnesc. M-a trezit seara şi mi-a zis – acum gata, mi-am plătit datoria faţă de tine, trebuie să pleci că eu mă duc la muncă. Am simţit că mor, nu aveam unde să mă duc, nu ştiam limba. Nu m-a lăsat, m-a dat, pur şi simplu, afară”.

La spălat de vase spaniole

Mihaela e şocată şi acum de atitudinea celei pe care o crezuse prietenă. „Am ieşit în stradă şi am început să plâng. Am ajuns într-un parc, m-am aşezat pe o bancă şi am crezut că mor. Mă rugam să mor. Au trecut pe lângă mine mulţi, unii râdeau, alţii ziceau cine ştie ce, că nu înţelegeam… La un moment dat am realizat că o femeie şi un bărbat stăteau de ceva vreme lângă mine şi se uitau. Mi s-a făcut frică, dar s-a întâmplat o minune. Femeia m-a întrebat în româneşte ce am păţit. Am crezut că visez, că am luat-o razna, dar ulterior am aflat de la Doina, aşa o chema pe femeia care acum e cea mai bună prietenă a mea, că plângeam şi mă văitam în româneşte. Ea şi soţul ei m-au luat acasă, un apartament în care locuiau trei familii de români. Mi-au găsit de lucru şi am început să-mi revin”.
Mihaela a primit la două luni vestea că mama ei a murit, şi cea mai mare dramă a vieţii ei a fost că nu a putut să vină la înmormântare. „Dacă veneam nu mai puteam pleca şi muream de foame şi eu şi Vlăduţ. Poate trebuia să vin… nu ştiu. Nu o să îmi iert asta niciodată”. Timpul a trecut, Mihaela muncea 14 ore pe zi, la spălat de vase, la menaj într-o casă, la îngrijitul unui copil. L-a adus şi pe Vlad în Spania, dar nu i-a plăcut. Băiatul a revenit în ţară şi a făcut liceul, ajutat de unchiul lui, fratele Mihaelei, şi de soţia acestuia.
În câţiva ani, Mihaela a strâns bani pentru o casă şi pentru o investiţie. De o lună e la casa ei din Piteşti şi vrea să înceapă o viaţă nouă. „Nu am prea mulţi bani, dar pentru un salon de cosmetică şi coafură mă descurc. Vreau să am afacerea mea şi să pot trăi decent cu familia mea. Ştiu că mama mă urmăreşte de acolo de unde e ea şi mă aprobă în tot ce fac. Sper să mă şi ierte că nu am fost lângă ea când a venit sfârşitul…”, speră Mihaela.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email