Am asistat la ultima şedinţă de Consiliu Local şi am plecat, la final, cu un gust amar. Nu mai fusesem de câteva luni la o întrunire a aleşilor urbei, dar am constatat că nimic nu s-a schimbat. Consiliile Locale din 1996 încoace au evoluat, dintr-un punct de vedere. Dacă la început se vorbea mult şi nu se făcea mai nimic, acum se vorbeşte le fel de mult dar se şi fac lucruri. Cele mai multe nu se văd, dar asta nu înseamnă că ele nu există.
E mare problemă cu banii. Se ştie, de câţiva ani se tot vaită edilii că bugetul local e mic şi slab, că nu poate acoperi cheltuieli absolut necesare dezvoltării oraşului nostru pompos botezat municipiu. Acum, că tot e criză, finanţele locale sunt şi mai mici şi mai firave, iar atenţia trebuie sporită la cheltuirea lor. Cam asta a fost premisa de la care au plecat cei doi consilieri locali ai PRM, domnii Ion Şerban şi Gheorghe Bugeac. Au fost singurii care au vorbit îndelung despre faptul că 100 de milioane de lei vechi pe lună pentru abonamentele persoanelor cu handicap la transportul în comun e o sumă cam mare, dar, de fapt, nici nu e prea mare, numai că trebuie cheltuită bine, dar, până la urmă, trebuie să-i ajutăm pe cei mai nefericiţi decât noi, numai că…firma care primeşte banii pentru transport e una favorizată. Asta era ideea pe care domnul Şerban, mai ales, a încercat, mai greu şi cu poticneli semantice, să o exprime în juma’ de oră de vorbit aproape continuu.
Cam asta este şi ideea la care ţin şi pe care încearcă să o expună, fiecare după posibilităţile sale lingvistice, onor aleşii locali. Ok, trebuie să mai şi cheltuim ceva bani, că ne obligă legile, dar să avem maaaaaaaaaare grijă cui îi dăm. Cred că, în opinia domniilor lor, banii ar trebui daţi, prin rotaţie, firmelor PSD, PNL, PDL, PRM, etc., ca toată lumea să fie mulţumită.
În chestiunea cu suta de milioane pe lună, banii merg la asociaţia autorizată a transportatorilor locali, că asta e legea. Dl. Şerban poate a vorbit şi cu alţi transportatori, nemulţumiţi de „concurenţa neloială”(sic!), dar nu a avut curajul să spună în şedinţă acest lucru. Sau poate nu a vorbit cu nimeni, dar nu mai poate dormi noaptea de grija banului public, de felul în care acesta este cheltuit şi, cel puţin la fel de important, de grija firmelor la care ajung banii municipalităţii. Mulţi, puţini, atâţia câţi sunt ei.
