Cine nu are sau nu a avut vreodată permis poate nu va înţelege amărăciunea şi furia din rândurile de mai jos. Cine are măcar în familie un şofer care a fost nevoit să-şi schimbe permisul de conducere, înţelege sentimentele pe care le încearcă o persoană care stă câte patru ore în faţa unei uşiţe puse la un ghişeu. Cine nu a avut şi nu are vreo legătură cu şoferia tot ştie cum e să pierzi zile din viaţă stând la cozi la vreo instituţie publică. Se spune că peste tot e la fel, dar nu e adevărat. La Serviciul Eliberare Preschimbare Permise Argeş e cel mai nasol.
O zi de luni la sediul fostului Bancorex din Piteşti începe ca orice altă zi. Dis de dimineaţă spaţiul de la parter, de circa 50 de metri pătraţi, se umple cu nefericiţi care au nevoie de un permis, de un permis nou, de numere de înmatriculare, de numere de înmatriculare noi, etc. Nu mai e loc să respiri, la toate ghişeele sunt cozi atât de mari încât nu mai ştii cine la ce coadă stă. Nici cei care stau la coadă nu mai ştiu, căci odată intraţi în spaţiu stau striviţi de fundurile şi piepturile celor din faţă şi celor din spate şi aşteaptă să se poată aşeza la coada la care au nevoie. Mai întâi, socializează cu ceilalţi nefericiţi, şi află cam în care parte a sălii e ghişeul lor. Peste vreo oră omul care are nevoie se-şi schimbe permisul zăreşte uţiţa de termopan maro, întredeschisă, spre care năzuieşte. Între timp, discuţii de toate felurile – că alegeri, că mama dracu’, e la fel, că doamna aia grasă s-a băgat în faţă, că tipul cu fes roşu a zis că vrea să întrebe ceva dar a ieşit cu nişte acte în mână, că de ce nu se mai deschide un birou, de ce nu se poate face programare online să nu mai stăm ca boii la uşă, etc., discuţii elevate între nişte oameni trataţi ca animalele.
Prima oprire, covrigul polonez
Trec orele ca minutele, gloata se mişcă, alta vine din spate forţând uşile deschise. Prin ele vine un vânticel subţire care îi zgribuleşte pe cei care aşteaptă deja de la ora 8,30. Cetăţeanul doritor de permis nou, căci cel vechi a expirat, mai are vreo 30 de inşi în faţă, moment în care cineva îl întreabă dacă a completat cererile. Omul simte că face stop cardio respirator – ce fel de cereri, nu mi-a spus nimeni, nu scrie nicăieri, de ce nu e vreun afiş mare pe care să-l vadă lumea, m-am uitat pe site-ul Prefecturii, nu scrie nimic, ce mama dracu’, din nou. Nervos la maxim, pleacă din coada la care îşi petrecuse trei ore din viaţă, spre biroul de copiat acte. Trebuie să fie al cuiva de aici, din instituţie, se comentează în mulţime, prea e la botu’ calului, prea doar aici găseşti cererile alea de nepreţuit. La biroul cu pricina o jună şi pileşte tacticos o unghie lungă şi neagră. Omul o aşteaptă câtva timp, dar îi revine rapid în minte coada pe care tocmai o părăsise şi unde lăsase semne că a fost acolo, o plasă şi o vorbă unui coleg de suferinţă. Ia cererea, se întoarce. Coada nu a avansat niciun pic.
Paranteză. Nefericitul avea ghinion. Era din Curtea de Argeş şi nu putuse să plătească la Finanţele din oraşul lui taxa de permis, spera să o plătească la Serviciul Eliberări Permise, aşa i se păruse logic. Logica nu funcţionează aici, aşa că trece strada, la Direcţia Judeţeană de Finanţe Publice, să achite. Aici, altă coadă. Stă doar juma’ de oră, are noroc, şi se întoarce în infernul primei cozi.
S-a făcut deja ora 12. Funcţionarului care ia actele şi face poze i s-a făcut foame. Cetăţeanul din Curtea de Argeş se află la vreo cinci metri de ghişeu şi speră că până îi vine lui rândul cel din spatele ghişeului termină de prânzit. O aromă de covrigi calzi îl zăpăceşte de cap pe cel care s-a trezit cu noaptea-n cap, ca-n „Proştii” lui Rebreanu, ca să apuce loc la ghişeu după amiază.
A doua oprire, mesajele
Trec minutele ca anii, omul ajunge în faţa ghişeului. Funcţionarul, sătul, scrie mesaje. Apoi îl sună cineva ca să îl întrebe de apartamentul pe care îl vinde. Din nou iubita îi trimite mesaje. Pe facebook un prieten de –al său a postat ceva interesant, musai să-i dea like. Mai trece timp. S-a făcut aproape ora două. Coada s-a mai rărit, argeşeanul împinge hârtiile prin uşiţa de termopan maro întredeschisă. Intră în birouaş cu frică, nu care cumva funcţionarul hrănit, cu mesajele date, cu apartamentul vândut, cu o aţă neagră la mână pe post de brăţară de fiţe, cu cămaşa impecabil călcată, calm şi cam plictisit, să nu îi spună că nu e vreo hârtie bună, valabilă, prea albă, şifonată, ceva care să-l trimită înapoi în neagra disperare a celei mai mari cozi la care a stat în viaţa lui. Nu. A dat actele, sunt ok, a făcut poza în care a zâmbit tâmp şi are gulerul cămăşii strâmb, freza stricată, de nici nevasta nu o să-l mai cunoască, şi pleacă fericit, sperând, paradoxal, că nu va mai schimba permisul vreodată.
Izbăvirea
Ce s-a întâmplat luna trecută la Bucureşti, la Serviciul de Eliberare Permise din Pipera, a ajuns pe prima pagină a tuturor ziarelor şi la toate buletinele de ştiri ale televiziunilor naţionale. Ceea ce se întâmplă dintotdeauna la Argeş e un loc comun. Toată lumea ştie ce se întâmplă, cum se întâmplă şi de ce, dar nimeni nu face nimic. Bătaia de joc la care sunt supuşi argeşenii nu doare pe nimeni. Ei nu contează. Tocmai ce au votat, iar până la următoarele alegeri mai sunt patru ani, sute de zile pe an în care argeşenii pot sta la coadă. La Eliberare Permise sau la orice altă instituţie judeţeană, instituţie care nu a ajuns în secolul 21, dar la care banii trebuie daţi, actele trebuie schimbate, oamenii trebuie umiliţi.
