Recent, pe piaţa mondială a materiilor prime agricole, colosul spaimelor noastre economice, China, şi-a descoperit apetitul de consumator. A cumpărat! A cumpărat cu forţa financiară a bancherului mondial pentru un sfert din populaţia globului – cea proprie. Chinezii nu sunt un popor de obezi. Nu au cum! Au o ţară întinsă, dar nu au întinse teritorii agricole; cel puţin nu la dimensiunile populaţiei. Acum mănâncă raţional. Chiar puţin! Şi totuşi, imediat preţurile mondiale au urcat. Verigile slabe au fost victimele colaterale. S-au dezlănţuit popoarele înfometate din Tunisia, Algeria şi Albania, iar lista nu este închisă. Noi, românii, ştim bine că foamea este catalizatorul suprem al revoltelor populare.
Creşterea demografică globală, deşertificarea ca urmare a schimbărilor climatice, restrângerea bio-diversităţii, efectele poluării asupra culturilor agricole, slăbirea sistemului imunitar al animalelor domestice datorită mutaţiilor suferite de viruşi, efectele cancerigene ale organismelor modificate genetic asupra oamenilor, imposibilitatea creării de alimente din materii prime preponderent anorganice, pe de-o parte, şi trimiterea agriculturii la coada importanţei sociale şi a alocării resurselor, având drept consecinţă etichetarea peiorativă şi succesul material precar de care se „bucură” agricultorii, pe de altă parte, ignorând iresponsabil automatismul condiţionării socialului de către biologic vor readuce violent în atenţia tuturor legătura dintre agricultură şi politică. Din nou, deşi rădăcinile acestei legături coboară până în antichitatea romană unde prevenirea revoltelor populare prin împărţirea de pâine a făcut ca Egiptul, grânarul imperiului, să joace ca importanţă strategică rolul Golfului Persic pentru SUA din zilele noastre.
Lipsirea de resurse alimentare a stat la baza cuceririi capitalei Chinei de către mongoli, respingerii atacurilor otomane de către ţările române în Evul Mediu, dezastrului armatei lui Napoleon în Rusia, eşecului Germaniei naziste în faţa URSS-ului stalinist, al prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa de Est şi al eşecurilor acordurilor FMI în Argentina şi Tailanda.
În „buna” noastră tradiţie românească, astăzi suntem în topul celor care ignoră această realitate de neignorat. După stereotipul că la agricultură şi politică se pricepe toată lumea a urmat înfumurarea incapacităţii noastre de a realiza focul de artificii al modernizării agriculturii, pe care l-am înlocuit cu incendierea, la figurat, dar cu aceleaşi rezultate demonstrate, la propriu, a tot ce era bun creat.
Războaiele secolului nostru, reci sau fierbinţi, vor avea ca scop şi/sau mijloc controlul resurselor alimentare. Oare unde ne vom poziţiona noi?
Adrian Ruşcea
