Occident versus Orient – Dilema românească

Poporul român trăieşte o dilemă, care ar rămâne fără interes, dacă nu ar fi o dramă colectivă cu rădăcini adânci şi implicaţii cruciale.
Epoca modernă a amplificat şi la noi curentul major al dezbaterii identitare asupra organizării sociale şi valorilor morale pe care se sprijină acesta. Firul lui roşu îl reprezintă dezorientalizarea noastră şi racordarea la valorile occidentale. Este atât de rău să fii „oriental”? Sunt valorile „occidentale” valorile românilor? Primul pas către răspunsul la acesta întrebări, nu academic, ci ca reacţie populară, l-a dat migraţia masivă a românilor în Vest din ultimul deceniu, şi reuşita lor acolo, care ne îndreptăţeşte să spunem că există, dacă nu un ataşament anterior, cel puţin dorinţa şi capacitatea de adaptare rapidă la societatea occidentală. De ce atunci în România instituţiile create în general după modelul sau la presiunea Occidentului funcţionează, în cel mai bun caz, anemic? Simplu! Pentru că mecanismul lor nu funcţionează fără acţiunea unei mase critice de indivizi compatibili moral şi tehnic cu acestea.
Aici intervine „orientalismul” nostru: În primul rând lipsa de încredere în succesul bazat pe valorile morale clamate, dar infirmate de experienţa cotidiană în care impostura de masă, în toate domeniile şi la toate nivelele, este acceptată de generaţii ca stare naturală.
În al doilea rând cinismul şi impotenţa mentală a conducătorilor şi lipsa de voinţă şi de orizont a oamenilor de rând. Eşuăm atât din vina primilor, cât şi a ultimilor.
Nu în ultimul rând despărţirea Bisericii Ortodoxe Române de aşteptările şi nevoile poporului român prin indiferenţă socială, arivism, autosuficienţă arogantă, mimare şi încremenire. Aşa să le ajute Dumnezeu!
Dacă aceasta este situaţia prezentă, ce speranţe putem avea în viitor? Slabe, aş spune, întrucât schimbările survin numai dacă sunt create. Dubla educaţie pendulând între moral şi real ne condamnă la previzibilitatea statutului lui colectiv de neputinţă.
Ce-i de făcut? Cred că un bun început ar fi studierea operei lui I.L. Caragiale atât la „Literatură”, câr şi la „Filosofie” pentru a şti de unde pornim în continuare, am putea cultiva dorinţa şi crea posibilitatea de a reuşi prin propriile forţe pe căi cinstite, adăuga optimismului încrederea, realiza precaritatea succesului individual bazat pe ruina colectivă. În final, Doamne ajută!, vom ajunge să redescoperim România ca loc al împlinirii individuale şi dăinuirii colective.
P.S. Să sperăm că până atunci globalizarea nu va arunca în desuetitudine dilema românească.
Adrian Ruşcea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email