Mircea cel Bătrân, conducătorul abil al oştilor sale, de la atacul în Karinovasi la apărarea din Rovine

Mircea cel Bătrân sau Mircea cel Mare (23 Septembrie 1386-1395; 1397-31 Ianuarie 1418) este voievodul care a condus Țara Românească în perioada unor vremuri deosebit de grele pentru neamul românesc, când popoarele adversare Valahiei (turcii; ungurii; tătarii) manifestau numeroase și diverse intenții și acțiuni politice și militare, pentru a-și extinde stăpanirea în spațiul carpato-danubiano-pontic.

 Marele voievod Mircea este tot atât de important pentru români  precum voievodul Ștefan cel Mare, care s-a urcat pe tronul Moldovei la cca. 39 de ani după încheierea domniei voievodului muntean.

Măiestria și abilitățile sale de voievod, diplomat, luptător și comandant destoinic al armatei Valahiei sunt punctele forte ale domniei lui Mircea, determinante evidente ale realizărilor sale statale, fiind astfel definit că unul dintre cei mai de seamă domnitori ai românilor.

După atacul expediționar de succes de la Karinovasi, când a nimicit cu cavaleria sa corpul de akingii al armatei otomane, marele voievod Mircea a eliberat de sub ocupația turcească Durostorul, fiind de mult timp teritoriu al Tării Românești. Mai mult, celebrul voievod a luat măsuri urgente de întărire a capacităţii de apărare a statului valah, fiindcă se prefigura iminenta agresiune a forțelor otomane. Ca urmare a zădărnicirii, de către cavaleria lui Mircea, a unor acțiuni extinse ale Semilunei în Balcani (cucerirea Dobrogei aflată sub stăpânire turcească și integrarea ei Tării Românești; susținerea sârbilor la Kosovopolje; ajutorul dat de mai multe ori Ţaratului bulgar de la Vidin; nimicirea corpului de akangii din Karinovasi în sudul Munților Balcani; colaborarea și ajutorul dat unor emirate din Anatolia s.a.), precum și a opțiunilor acesteia de extindere a cuceririlor spre Occident, marele voievod Mircea și Țara Românească deveniseră ținta sigură a oștilor lui Baiazid I Ildirim (1389-1402).

În acest scop, forțele imperiale turcești, renunțând la continuarea cuceririlor în Anatolia trec la cucerirea ţaratului bulgar de Târnovo, precum și a Silistrei-aflată sub stăpânirea Ţării Românești.

În continuare forțele ofensive turcești (peste 40000 de ieniceri, spahii s.a.) au realizat o anumită pregătire la sud de Dunăre, pentru a se coordona cu detașamentele vasale sârbești (însumând cca. 8000 de luptători) conduse de vitejii apreciați ai sârbilor (Ștefan Lazarević; Konstantin Dragas; Marko Kraljević; ultimii doi au pierit la Rovine).

Așadar, forța atacatoare turco-sârbă pătrunsă prin Banat a fost hărţuită de cetele nimicitoare ale oastei  lui Mircea, care evacuaseră populația în munți, pustiiseră localităţile și otrăviseră toate sursele de apă din căile năvălitorilor.

Acele timpuri vitrege pentru Muntenia induceau, deja, poporului valah teama primei mari confruntări cu oastea adversă de renume, care, nu după mult timp, a avut loc la Rovine (potrivit aprecierii istoricilor, undeva pe Jiu-lângă Craiova – localitate necunoscută astăzi) la 10 octombrie 1394 (după surse sârbești) sau la 17 mai 1395 (după surse bizantine).

Marele voievod Mircea era încrezător în armata statului muntean care luptase sub conducerea sa, de mai multe ori, „dincolo de Dunăre pană la Bizanț și Salonic, fiindcă glasul sângelui său vlah… îl strigă, îndemnându-l să lupte împotrivă păgânilor turci, care amenințau Europa”.

Așadar, potrivit evaluărilor istorice, abilul voievod Mircea era pregătit să lupte împotriva oricăror forțe invadatoare, fiind cel care a constituit prima armată regulată în Valahia timpului sau, cu mai mult de 30.000 de luptători, din care făceau parte: cca.10.000 dorobanți (pedeştrii; călări; tunari); 5000 roșiori; 2000 seimeni (străini pedestrii); 1500 lefegii pedestrii; săraceii (tăranii înarmați cu ghioage, arcuri cu săgeţi, pumnale s.a.); 1000 scutelnici (mercenari scutiți de dări, organizați în două steaguri de călăreţi, a câte 500); vanătorii (călări și pedeştrii); 2000 cazaci (mercenari călări și pedeştrii); 2000 lipcani (mercenari nemți călări și pedeştrii); 500  armaseni; 500 tunari; 500 vătășei; garda domnească purta steagul Ţării Românești, care avea pe o parte imaginea Sfinților Constantin și Elena cu crucea, iar pe cealaltă, acvilă cu crucea…).

În afară de aceștia mai erau: gloatele (optsprezece căpitani în optsprezece județe, fiecare având 1000 de oameni); plăieşii sau grănicerii (un corp destul de mare); oastea boierilor (cu ţărani înarmați, ce lucrau pe moșiile lor).

Potrivit investigațiilor istorice, deși armata lui Mircea avea organizarea amintită, în crunta bătălie de la Rovine, voievodul valah nu a angajat mai mult de 10.000 -12.000 de luptători (cu rezerva necesară), probabil datorită configurației benefice a terenului (cu importante șanțuri de apărare pregătite pentru arcași; multe mlaștini dăunătoare pentru armată turcă s.a.); nevoii de flexibilitate, precum și ca urmare a unor pierderi determinate de conflicte anterioare (cu dușmanii ţării; pentru apărarea unor state din proximitate împotriva agresorului comun). Aici, a fost evidentă dârzenia și biruința oastei Munteniei, conduse de strategul și abilul voievod Mircea, împotriva unei armate otomane mult superioare numeric.

Cronicarul turc Ibn Kemal, în descrierile sale, elogiază destul de interesant acțiunile complexe ale armatei comandate de abilul voievod valah Mircea: „nu s-a încovoiat într-o parte precum șarpele, nu a dat înapoi precum racul, ci s-a strecurat înainte, precum leopardul, precum crocodilul armoniei. Ascuțind gheara luptei, a întins-o și asupra dușmanului a îndreptat-o”.

După acea încleștare nemaîntâlnită până atunci pentru apărarea vetrei străbune, armata otomană (cu pierderi foarte mari) a părăsit îndată teritoriul statului muntean în condiții de hărţuire continuă de către luptătorii valahi, deplasându-se la sud de Dunăre.

Sursele istorice relevă o a două bătălie cu turcii, care ar fi avut loc (poate chiar anul următor în ziua amintită) pe Argeș în apropiere de Pitești, unde oastea lui Mircea a fost copleșită numeric, intervenind în același timp și trădarea unei părţi importante a boierilor (cu complicitate și susținere din exterior de către turci, polonezi și moldoveni).

În acele vremuri confuze și tulburi pentru Țara Românească, marele voievod Mircea (rămas că stăpânitor, doar, al Olteniei, teritoriilor de peste munți și al Banatului de Severin) a utilizat diplomația în relația cu Ungaria, Polonia și Transilvania, că armă deosebit de eficace, ceea ce i-a permis să revină deplin pe tronul Valahiei (începând cu anul 1397, după ce Vlad uzurpatorul a fost prins într-o ambuscadă cu ajutorul principelui Transilvaniei -Stibor) și să aibă în continuare o domnie deosebit de importantă și benefică pentru neamul românesc (până la 31 Ianuarie 1418).

Având în vedere cele exprimate, Arh. Gamaliil Vaida, în lucrarea să ,,Mănăstirea Cozia, vestită ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare; 600 de ani de existenţă”, (Editura Episcopiei Râmnicului și Argeşului, Rm. Vâlcea, 1986, p. 18). evidențiază deosebit de elocvent domnia celebrului voievod al românilor. Așadar,

,, … Ca și Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul mai târziu, Mircea apără creştinătatea cu întreg tezaurul ei de cultură … În interiorul ţării sale, Mircea i-a înfrânt pe turci de mai multe ori”.

Acest vajnic și abil voievod al românilor s-a bucurat cca. 15 ani de o recunoaștere adecvată în răsăritul și vestul Europei. Venețienii îl considerau ,,cel mai puternic dintre principii creştini”. Totodată, că urmare a mai multor victorii decisive obținute în luptele împotrivă Semilunii (câteva după Rovine), cronicarul german Leunclavius l-a considerat pe marele voievod Mircea ,,Principe între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager”.

Providența l-a dat Ţării Românești pe marele voievod Mircea, care a adus pe vremea domniei sale și apoi peste veacuri României conduse de regele Carol I, Dobrogea și Cadrilaterul. Totodată, abilul voievod a militat atât în Transilvania, cât și în Moldova pentru o acțiune comună împotriva dușmanilor neamului românesc. Aceasta a fost una dintre primele și importantele întreprinderi istorice de anvergură ale unui voievod muntean, cu reverberații majore în realizarea unității naționale depline a tuturor românilor, la 1 Decembrie 1918.

Prof. univ. dr. Gheorghe MINCULETE

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email