10 familii nu pot să ajungă acasă nici măcar pe jos, pentru că nu au pe unde să meargă
Pompierii sau ambulanţa nu se pot apropia
Oamenii plătesc pentru ridicarea gunoiului, dar nu au nici măcar pubele, pentru că maşina salubrităţii nu poate ajunge acolo
Cătălin are 10 ani şi se bucură nespus că a venit vacanţa. Locuieşte într-un cătul al satului Oeşti, din comuna Corbeni, iar vacanţa înseamnă pentru el mai mult decât pentru colegii lui care locuiesc mai spre centrul satului. Băieţelul e nevoit să parcurgă în fiecare zi câte patru kilometri, până la şcoală şi înapoi, mai mult de jumătate din ei prin noroi până la genunchi. „De când mă ştiu eu e noroiul ăsta aici”, mărturiseşte ca un om bătrân Cătălin. „Mai cad , mă murdăresc, mă întorc acasă să mă schimb de haine, plec iar la şcoală, şi tot murdar de noroi sunt”, ne povesteşte copilul oftând. Bunica băiatului, Niculina Voica, este disperată. „Am 51 de ani şi am cărat copilul în spate de nenumărate ori ca să se poată duce la şcoală. Când e noroiul mare nu poţi să treci pur şi simplu”, spune femeia.
Problema e mare iar necazul greu. Nicu Curtean, vecin cu Niculina, are 68 de ani şi merge sprijinindu-se într-un băţ. Nici el nu poate ieşi din curte, spe sat, decât cu mare greutate. „Nu mai ştim ce să mai facem. De şase ani ne chinuim aşa şi nu ne ascultă nimeni”, spune bărbatul, iar vecina lui adaugă – „De câteva ori ne-am dus să-l ridicăm de jos, pentru că era căzut în noroi sau printre bolovani”.
La doi kilometri de drumul naţional e cătunul, în urmă cu 100 de ani
Înainte de a ajunge în centrul satului Oeşti o coteşti la drepta. Drumul asfaltat şerpuieşte printre dealuri pe care se înalţă multe case noi şi mari. Sunt ale celor plecaţi la muncă în străinătate, spun sătenii. După doi kilometri, pe partea stângă, se zăreşte un drumeag care pare a fi albia unui pârâiaş. Este drumul pe care 10 familii ar trebui să ajungă la casele lor, dar pare o glumă. Acum, după ploaie, bolovanii sunt spălaţi de noroi, dar nu poţi să mergi pe ei sau printre ei. „Ehe, acum e bine, că sunt bolovanii, dar până să-i spele apa era noroi pînă la genunchi. Aşa e mereu, noroi până la genunchi”, afirmă Niculina. Are casa mai în deal, iar copiii ei nu o pot vizita. Au plecat la oraş, la Curtea de Argeş, ca să poată merge la serviciu în fiecare zi, pentru că dacă rămâneau acolo riscau să nu poată pleca de acasă din cauza drumului. A rămas cu nepoţii, iar Cătălin este cel mai viteaz. „L-am dus în cârcă şi l-oi mai duce, cât mai pot. Trebuie să meargă la şcoală”, e convinsă femeia.
Ea a fost de multe ori la Primăria Corbeni, să încerce să obţină o rezolvare pentru noroiul din drum dar nu a fost ascultată. „Mi-a zis primarul că e pârâu pe drum şi nu are ce să-i facă. Păi, e pârâul meu?! Eu ce să-i fac?!”, se întreabă, retoric, Niculina.
În urmă cu 50 de ani era mai bine
Cele 10 familii care nu pot să ajungă la casele lor nici pe jos nu s-au mutat acum acolo. S-au născut şi au trăit în cătun, dar atât de rău ca acum nu a fost niciodată. „Când eram eu copil era bine. Puteam trece cu căruţa, era drum normal”, îşi aminteşte Niculina Voica.
Oamenii nu vor asfalt, s-ar mulţumi cu o bucăţică de zid care să susţină un drum şi eventual nişte pietriş pe el, ca să poată să meargă să-şi cumpere pâine iar copiii să se ducă la şcoală singuri şi să nu mai fie plini de noroi tot timpul. „Dacă avem cumpărături mai mari de făcut, cu greu le ducem acasă. Lemne, pentru iarnă, dacă aducem, trebuie să le lăsăm lângă pârâu şi să le cărăm cu braţele unul câte unul, şi asta cu mare greutate. A căzut unul cu lemnele în braţe în noroi şi am crezut că a murit. O dată, după ploaie, când apa era mare, m-a luat pe sus când am încercat să trec şi abia am scăpat. M-am lovit de bolovani, aveam picioarele pline de sânge”, povesteşte Niculina. Zile întregi ar avea ce spune despre situaţia groaznică din cătun, dar niciun oficial nu o ascultă.
Oamenii se plâng că dacă ei nu plătesc tot ce le cere Primăria e vai de ei. „Nu iei o adeverinţă, nu iei niciun act de la Primărie dacă nu eşti la zi cu plata. Apă plătim dar e plină de nisip şi nici nu are presiune, gunoiul îl plătim deşi nu vine nimeni să-l ia şi nici nu am avut vreodată pubele ca să-l punem în ele”, afirmă sătenii din Oeşti.
Tinerii au plecat departe
Într-adevăr, de la drumul naţional care duce spre Transfăgărăşan şi până la aşa zisul drum pe care Niculina Voica ar trebui să poată ajunge acasă nu se zăreşte nicio pubelă în nicio curte. Am numărat până în 10 dispozitive mari de depozitata deşeurile, din cele care se pun la ghene, dar şi acelea erau pline ochi, semn că nu fuseseră golite de curând. Oamenii plătesc gunoiul dar nu îl ridică nimeni şi sunt nevoiţi să-l ardă prin curţi sau să-l arunce în albia râului. La Niculina Voicu sigur nu ar putea ajunge maşina de gunoi, chiar dacă ar veni în sat, dar femeia e obligată, spune ea, să plătească în fiecare lună un serviciu pe care nu îl primeşte. De altfel, pârâul care vine de sus, din vârful Chiciora, e plin de gunoaie. Sătenii care locuiesc mai sus aruncă gunoiul în el, şi tot din el se ia apa pe care oamenii o primesc la robinete, acolo unde aceasta ajunge şi unde are presiune.
Sunt mai mulţi bătrâni în cătun, dar sunt case mari şi frumoase, ale tinerilor care şi-au luat lumea în cap. Fiul Niculinei nu a mai ajuns la casa mamei sale de ceva timp. Nu poate. Îşi aduce copiii lângă pârâu, mama lui vine până la ei, îi sărută, se joacă puţin cu ei, ia ce i-a adus băiatul şi pleacă acasă. Nici multe lucruri nu poate să-i aducă fiul ei, pentru că le cară greu acasă. O pâine, două, un salam şi poate nişte baxuri de apă. Pentru că, deşi o plăteşte, Niculina nu se poate folosi de apa de la robinet. E murdară şi nu are presiune.
Oamenii spun că situaţia e cunoscută la Primăria de la Corbeni, pentru că au făcut nenumărate cereri şi petiţii care au rămas fără răspuns. La fel a fost şi demersul nostru. Am încercat în câteva zile să luăm legătura cu primarul Remo Mateescu, dar totul a fost zadarnic. Nu era la Primărie şi nici nu a răspuns la vreunul dintre numerele de telefon pe care le are. Un funcţionar ne-a spus că „e plecat” dar e „încă în ţară”.
