În intervalul 26-28 iulie, A.T.E Călțun – Club UNESCO a desfășurat o sesiune a proiectului Eco Kids la cabana Garofița Pietrei Craiului, din Munții Piatra Craiului. Beneficiind de ajutorul Clubului de Drumeție Montană “Romania Pitoreasca”, voluntarii s-au asigurat că tabăra îi va surprinde pe cei douăzeci și doi de copii implicați cu activități sportive, precum tiroliana sau drumeția montană. Restul timpului a fost dedicat diverselor jocuri cu temă ecologică. În continuare, vă prezentăm jurnalul unuia dintre organizatori, împărțit în trei episoade.
Sâmbătă, 27 august
Ora 7 debutează cu chicoteli și râsete înăbușite. N-am putut sta deoparte, așa că m-am alăturat repede găștii vesele. După răsfățul matinal, a urmat ritualul spălatului pe mâini, pe față și pe dinți, făcutul paturilor, pregătirea rucsacului pentru drumeție, alegerea hainelor, împletitul părului, în cazul fetițelor, umplerea sticlelor cu apa. Un mic-dejun energic ne-a mai trebuit, înainte de a porni viteji la drum.
Indicatorul de langă cabană ne liniștește: în numai o ora vom și ajunge în Poiana Tămășel. Nici drumul către școală n-ar fi mai simplu de atât.
Zece minute trecute. Și deja prima oprire. Picioarele dor, respirațiile se îngreunează, fețele se umplu de bobițe de transpirație. Eh, se pare că nu-i de șagă cu muntele ăsta.
Alte zece minute și se declansează tropotul de “nu mai pot” și “nu mai vreau” și “am obosit”. Ne permitem, deci, o pauză mai lungă. O pauză în care Alex, unul din voluntari, ne vorbește despre parcuri naționale, despre vegetație și faună și ne provoacă să pornim mai departe, în căutarea semnului distinctiv al regiunii în care ne aflăm: garofița Pietrei Craiului.
Cu noi rezerve de entuziasm și o țintă precisă, reluăm determinați traseul. Și n-a durat mult până când creasta Craiului i-a făcut pe ecokids să înlocuiască autosugestiile negative cu “Uau! Vreau și eu in vârf!” sau “Alexandra, spune-mi, e real? Eu aș zice că-i pictat, nu alta!”
Drumul până în poieniță nu mi-a părut mai lung de cinci minute. Înfometați și mândri de izbândă, am golit cu toții rucsacurile de mâncare și ne-am lăsat gâdilați de jocul vântului cu razele de soare. Pe post de recompensă, am pregătit jocuri de energizare a grupului și unul de testare a cunoștințelor cu privire la echiparea rucsacului pentru expediții montane.
Mama lui Bogdănel, eco kid și el, ne-a așteptat cu o mâncare delicioasă, la cabană. Mămăliga făcuta în ceaun și supa pusă în strachini mi-a amintit de mesele pe care mi le pregătea străbunica de fiecare dată când o vizitam. Și atunci, ca și acum, nimic n-a mai rămas în farfurii. Masa s-a încheiat, în chip ritualic, cu divulgarea unui alt secret: Pana de Corb mi-a mărturisit că Pui de soare nici măcar nu o băga în seamă. Iar ea face atâtea și atâtea ca să îi atragă atenția… I-am promis să intervin, dar trebuie să pregătesc mai întâi o strategie. Știu eu că puii de soare pot fi dificili și adesea mofturoși.
Urlete și râsete puternice se aud de undeva din apropierea cabanei. Ecokizii așteaptă nerăbdători rândul la tiroliană, pentru ca apoi să termine de pictat căsuțele veverițelor și construirea mașinilor de jucărie din materiale reciclabile. Apusul ne prinde jucând “Tablourile” și “Puiul de leu”. Chicotelile din poienița de lângă cabană se îmbină ludic cu susurul apei și focul pocnind din foișor. Se mai gândește, oare, cineva la laptopul lăsat acasă?
Alexandra Panțuru – Voluntar A.T.E. Călțun, după experiența proiectului Eco kids
