Prin iscusinţa mâinilor ei firave şi totuşi atât de ferme, cu mult talent, cu dăruire şi ambiţie, de la primele ei picturi, inspirate din poveştile copilăriei, pe care le-a dat în schimbul păpuşilor Barbie, la expoziţiile sub ochii ageri şi maturi ai lumii-ntregi, Ioana Teodora Duţă este astăzi, la doar 26 de ani, un artist plastic desăvârşit. Lucrări ale Ioanei pot fi văzute la Muzeul Municipal Curtea de Argeş, la Centrul de Cultură şi Arte „George Topârceanu” sau în incinta hotelului Posada.La ceas de sărbătoare, ne-a poftit să o cunoaştem dincolo de seninul zâmbetului ei, printr-un dialog despre artă şi viaţă.
Aprilie 2016, din California la București, ateliere de creație și vernisaje, corect? Spune-mi, cum se reflectă aceste experiențe în activitatea ta?
Da, în California am coordonat ateliere de creaţie pentru copii şi adulţi, ateliere care au avut ca scop principal aducerea mai aproape de sufletele românilor plecaţi departe a tradiţiilor româneşti. S-au încondeiat ouă, s-au pictat icoane pe sticlă. De asemenea, am avut plăcerea să realizez portrete în grafică ale prietenilor de acolo.
Am vizitat galeriile de artă din San Francisco, care constituie o sursă de nou şi de inspiraţie pentru creaţiile viitoare. Am văzut lucrări atât ale artiştilor europeni, cât şi ale artiştilor autohtoni.
Asemeni unui jurnal pictat, fiecare zi şi fiecare moment petrecut acolo vor prinde culoare în tablourile mele. Caietul de schiţe a fost tot timpul cu mine şi urmează să le dau curs în faţa şevaletului. Am întâlnit acolo români plecaţi de multă vreme de acasă, dar care şi-au păstrat autenticitatea şi sunt dornici să simtă şi să trăiască româneşte.
În Bucureşti am mers pentru vernisajul expoziţiei de pictură- sculptură a taberelor organizate de Fundaţia Ianza-Art Inter-Cultural, ce are loc la Galeria Orizont, între 26 aprilie -10.05.2016. Au fost expuse două lucrări din cele patru realizate vara trecută la Marktrodach în Germania – tabără de pictură- sculptură, unde au mai fost prezenţi artişti din Germania, Bulgaria, Statele Unite ale Americii şi Ungaria.
Ai călătorit, ai simțit diferența de cultură, de viață, de șanse. A fost vreun loc în care ți-ai fi dorit să rămâi?
De fiecare dată când am vizitat San Francisco am visat să revin şi, de ce nu, să locuiesc acolo. Simplu fapt de-a te uita la oameni pe stradă este o sursă de inspiraţie. Din punct de vedere artistic şi cultural este un oraş energic.
Cum se vede lumea prin ochii artistei Ioana Duță?
Încerc să mă bucur mai mult de viaţă şi să apreciez momentele petrecute alături de cei dragi, momentele în care am libertatea de a face ceea ce-mi place, clipele în care am echilibrul interior necesar creaţiei. Spun asta pentru că sunt tentată de multe ori să uit că am tot ceea ce-mi trebuie pentru a fi bine.
Ce ai vrea să știe oamenii despre tine? Dacă ar trebui să te autodefinești artistic printr-o singură culoare, care ar fi aceea? Dar dincolo de artă?
Ca pictor te defineşti printr-o paletă de culori, îţi dedici viaţa picturii şi încerci să transpui în culoare fiecare trăire a ta, îţi dai seama că orice nuanţă transmite atât de mult şi o încarci cu energia ta.
Dincolo de artist, de copil sunt un om al albastrului. Albastrul înseamnă pentru mine linişte şi viaţă.
În ce moment ai simțit că acesta va fi drumul tău în viață? A fost o alegere sau faptul că ai crescut în mediul artistic a fost decisiv?
Faptul că am crescut în mediul artistic a influenţat traiectoria mea, dar perioada adolescenţei este cea în care am realizat că acesta este drumul pe care voi merge. De asemenea, decisiv a fost momentul în care m-am mutat la liceul de artă Dinu Lipatti din Piteşti. Apoi am urmat Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi fiecare moment în care lucrez îmi întăreşte convingerea că asta este ceea ce vreau să fac.
Ce-i fericirea, Ioana?
Așa cum această întrebare aparține filozofilor, la fel alchimia culorii naște fericire. Să creez şi să-mi fie apreciată munca, asta-i fericirea.
Culoarea, tușa de pensulă sau penița se vrea a transmite mai departe emoție, trăire, viață în sufletele oamenilor, ale iubitorului de artă. Lucrările mele de până acum sunt o căutare a persistenței clipelor de fericire.
Momentul creației propriu-zise, când ești tu cu tine, în fața pânzei, îmbină fericirea cu tainicul.
Îți amintești ce sentiment ai avut când ai terminat prima oară o pictură?
Cel mai frumos sentiment este în timpul lucrului, iar atunci când termin o pictură sunt momente în care simt că am dat totul şi sunt epuizată la nivel de idee, sau momente de maximă creativitate, când sunt pregătită pentru o nouă lucrare şi deja o văd.
Artele plastice pot lua diferite forme: pictură, desen, gravură, sculptură. Pentru tine există diferențe sufletești între lucrări?
Există diferenţe la modul în care mă implic în procesul creaţiei. Când pictura are valenţe sufleteşti, când pictez de dor, de supărare, de prea multă fericire sau atunci când îmi ţine loc de interacţiunea cu oamenii, mă ataşez mult de pictura respectivă pentru că este plină de toate trăirile mele.
Cât de mic sau de mare este pasul între modestie şi trufie?
Probabil este un pas mic, dar cred că este important să rămâi modest şi sincer cu tine, să ştii unde vrei să ajungi şi cât mai ai până acolo. Te poţi bucura de publicitate, de promovare, dar comparativ cu ţinta, sunt paşi mici.
Ești fiica unui remarcabil artist plastic, Traian Duță. A fost un avantaj sau un dezavantaj?
Sunt oameni care au crezut că tata mă influenţa sau că el ar fi decis în locul meu, dar sunt un om cu o personalitate puternică şi nu aş fi făcut niciodată asta. Sigur că ţi-e mai uşor atunci când creşti în atelierul unui tată artist, iar în familie ai un om cu care să discuţi. Cum e firesc, împărtăşim idei legate de artă. Din punct de vedere moral este o susţinere importantă, mai ales când eşti tânăr.
Ce valori și ce sfaturi ai primit de la tatăl tău? De multe ori elevii iși depășesc profesorii, s-a întâmplat ca el să-ți ceară sfaturi?
De când am crescut, ne încurajăm reciproc să ne păstrăm direcţia în ciuda obstacolelor care apar la tot pasul, mai ales în România, unde cultura nu este valorificată şi e important să fim o echipă.
Ne dăm sfaturi reciproc şi încercăm să păstrăm în familie atmosfera de atelier în care este obişnuit orice absolvent de arte plastice.
Cât este talent și cât este muncă în meseria asta? Ce sfaturi le-ai da tinerilor care visează să fie artiști plastici? Ce-a fost cel mai greu în drumul tău până acum?
Într- o discuţie cu mai mulţi tineri artişti, un prieten, fotograf profesionist, a observat nesiguranţa unora dintre noi abia ieşiţi de pe băncile facultăţii şi ne-a întrebat: Sunteţi hotărâţi că asta vreţi să faceţi?
Munca, atâta timp cât o faci din plăcere, nu o mai consideri un efort, dar există momente în perioada de început, în care trebuie să fii foarte sincer cu tine şi să te întrebi dacă simţi prin toţi porii să faci asta, dacă eşti dispus să faci sacrificii. Dacă răspunsul este un da convins, eşti pe drumul cel bun, pentru că vor fi, cu siguranţă, persoane care vor încerca să te devieze de la drumul tău.
Cel mai greu este să-ţi pierzi încrederea şi să nu ai pe lângă tine oameni care să te susţină în lupta construcţiei tale ca artist, chiar şi contra morilor de vânt. În astfel de momente, îî sfătuiesc pe tineri să vadă un film despre Van Gogh sau să-i citească viaţa şi vor vedea că nu-i întotdeauna uşoară calea spre desăvârşire, dar este un lucru, care, odată dorit, merită toată osteneala.
Ca tânăr artist, te poți feri de compromisuri sau ești nevoit să le faci? Care este limita peste care nu ar trebui să treci?
Când lucrezi la comandă există uneori riscul să găseşti oameni cu care să nu ajungi la un numitor comun. Dar aceste momente, în care alegi să faci un compromis, trebuie să balanseze cu lucrări care să te reprezinte în realitate.
Se fac diferențe între bărbați și femei în artele plastice?
Misoginismul există şi-n lumea artistică. Cred că femeia artist este un androgin care îşi doreşte să fie mai mult decât soţie şi mamă, vrea să creeze dincolo de ce este deja adânc înrădăcinat în mentalitatea oamenilor. Pe de altă parte, artistul, fie bărbat, fie femeie, depinde de o jumătate care să creadă în el la modul ideal. Există în Bucureşti un grup de artiste care vor să înlăture barierele bărbat-femeie, acest război al sexelor care nu are legătură cu noţiunea de artist.
Care este cea mai prețioasă recunoaștere pe care ai primit-o până acum și ce visuri încă nu s-au împlinit?
Participarea la taberele recente, faptul că am în prezent lucrări expuse la Galeria Orizont, faptul că am ocazia să dau acest interviu, sunt semne de apreciere şi de preţuire. Lumea îmi recunoaşte munca şi participă la expoziţii, îmi urmăreşte parcursul artistic, iar la 26 de ani sunt multe visuri care urmează să se împlinească, ca la 80 de ani să pot spune că s-au împlinit şi să stăm de vorbă tot la o cană cu ceai, în propria-mi galerie de artă.
Picturile tale oglindesc frumusețe și multă energie. Tu de unde îți iei forța pentru a le dărui lumii?
Forţa oglindită în picturile mele este poate o forţă a entuziasmului şi efervescenţei tinereţii, dar maschează fragilitatea interioară. Lucrările sunt inspirate din tot ce trăiesc, din cărţile pe care le citesc, din muzica pe care o ascult. Tot ce mă înconjoară constituie o sursă de inspiraţie, urmează să treacă prin filtrele gândirii şi simţirii mele spre a o aduce în faţa iubitorilor de artă.
Sunt sigură că pe lângă munca și efortul depuse în realizarea unui vernisaj, există și întâmplări amuzante. Îți amintești vreuna?
Întotdeauna, înainte de vernisajul propriu-zis, există o acumulare de efort în realizarea lucrărilor ce urmează a fi expuse, apoi în procesul panotării lucrărilor, care-i destul de laborios, şi-n ziua vernisajului, când se adună un cumul de energie şi emoţie, aşteptând reacţia oamenilor. Speri ca picturile tale să intre în sufletele oamenilor şi să-i facă să pătrundă în universul creaţiei tale, să vadă mai departe de materialul cu care ai lucrat, să fie empatici.
Mi-aduc aminte de un vernisaj al expoziţiei „Carpe diem”, pe care l-am gândit altfel şi deschiderea a fost un performance în care eu am apărut mascată şi am început să pictez, iar spectatorii se întrebau: „Unde-i Ioana? a început vernisajul şi ea nu este.” La final, când muzica s-a oprit şi m-am semnat pe pictură, am văzut pe chipurile lor uimirea şi bucuria unui lucru inedit. Lucrarea realizată atunci este în colecţia doamnei Ilea.
Unde le dai întâlnire în viitorul apropiat iubitorilor de artă? Ce proiecte ai?
În luna mai, în data de 10 mai, va avea loc vernisajul expoziţiei de grup a taberelor de creaţie organizate de Fundaţia Ianza-Art, în sala multifuncţională a Muzeului Municipal Curtea de Argeş, iar în lunile august – septembrie 2016, voi avea o expoziţie alături de tatăl meu, la Galeriile Orizont, expoziţie pentru care ma pregătesc în prezent şi la care vă aştept cu drag.
Oana Dinu
