La scara blocului meu s-a aciuat o familie de câini. Ca să ieşi din maşină şi să intri în bloc trebuie să ai la îndemână o geantă mare sau altceva cu care să poţi să te aperi. Dacă vii pe jos din oraş trebuie să ocoleşti blocul şi să intri prin spate pentru că altfel te văd câinii şi îţi sar toţi în cap. Dacă alergi repede, scapi, dacă nu, mai bine aştepţi un vecin, ca să luptaţi împreună. Animalele sunt jegoase, slabe, nimeni nu le dă mâncare, sau cel puţin nu am văzut eu pe cineva care să le arunce măcar o bucată de pâine. Au ochi sticloşi şi dacă găsesc pe stradă un ambalaj de prăjitură cred că sunt în stare să mănânce şi hârtia. Am încercat să scăpăm de ei de multe ori, dar nu am reuşit niciodată. Nimeni nu vrea să-i ia acasă sau să-i ducă la ţară, iar cei de la Serviciul Public spun că nu pot să-i ţină, pentru că nu au unde şi cum. Nu sunt vinovate animalele că au ajuns la scara blocului nostru şi cer, pe limba lor, mâncare. Nu sunt ele de vină că au pui mulţi şi că nici acestora nu au ce să le dea să mănânce. Paradoxal, deşi noi suntem cei atacaţi, nouă ne e frică de câini, noi suntem de vină pentru că au ajuns acolo, la scările blocurilor noastre.
Am scris despre maidanezi în acest colţ de pagină de multe ori, şi, după cum merg lucrurile, voi mai scrie. Chiar cu riscul de a fi redundantă, nu voi renunţa să trag semnale de alarmă pentru cei care ar trebui să ia măsuri. Situaţia se agravează cu fiecare zi care trece. Un vecin se întreba ce va face copilul lui la iarnă, când va veni de la şcoală la 7 seara, prin cartier, printre haitele de câini. Dacă scapă nemuşcat de maidanezii întâlniţi în drumul spre casă, precis nu mai scapă de câinii de la blocul nostru.
Ne lăudăm că oraşul are potenţial turistic, dar dacă un neamţ sau un francez e muşcat de un maidanez, în vizită fiind la noi în oraş, merge la spital, iar acolo nu găseşte soluţia necesară pentru injecţie, ajunge la Spitalul Judeţean şi acolo e luat peste picior de trei asistente şi o infirmieră, imaginea oraşului şi a noastră, ca locuitori, e definitiv compromisă.
Nu voi obosi niciodată în a semnala problema. Nu voi renunţa la a-i atenţiona pe edili, până când vor lua măsuri. Nu vom tăcea noi, ziariştii, ca ecou al nemulţumirilor dumneavoastră, până când ceva bun se va întâmpla. Chiar dacă speranţele legate de acest „mai bine” sunt îndepărtate, noi tot vom trage semnale de alarmă.
Mă gândesc dacă nu ar fi potrivit să facem noi, toţi argeşenii, o petiţie pe care să o semnăm şi să o trimitem la Parlament, la Guvern, la marile asociaţii de iubitori de animale, în Germania, în Franţa, la Parlamentul European şi la Curtea Internaţională a Drepturilor Omului. Oriunde e nevoie, oriunde se poate trimite o astfel de misivă în care să strigăm neputinţa administraţiei locale de a rezolva problema. Mă gândesc că poate aşa am putea avea succes în demersul nostru. Altfel voi mai scrie mulţi ani de acum înainte pe acest subiect, şi eu şi colegii mei.
