De Sărbători, acasă! Familia împrăştiată la Viena, Barcelona şi Veneţia s-a reunit de Paşte la Corbeni

O familie mare la o masă de 16 persoane, aşezată afară, la soare, în curtea unei case cocoţate pe un deal la Corbeni. Copii măricei, unii mai scăpând câte un „si” ca răspuns la o întrebare adresată de bunici. Bărbaţi cu mâini bătucite de coada ciocanului şi femei cu unghiile roase de detergenţii de vase. Familia Petre din Corbeni s-a întâlnit după cinci ani în care au vorbit doar la telefon. E greu să ţii minte numele tuturor şi locurile din care vin. Toţi sunt plecaţi din ţară de aproape zece ani şi  nu au de gând să se întoarcă prea curând. Doar aşa, de Sărbători, când au liber, când au bani de drum, când nu au copiii lor proiecte la şcoală, când…..
Cinci fraţi, toţi plecaţi
Bunica ne desluşeşte numeroasa familie. „Avem cinci copii, cinci băieţi. Ăl mare, Gheorghe, e plecat în Austria. El l-a luat şi pe ăl mic, Victor, tot acolo. Ăilalţi sunt – Vasile e în Italia, iar Mihăiţă şi Costel sunt în Spania. Au ieşit cinci?!”, întreabă amuzată şi fericită bătrâna. Deşi are peste 65 de ani, e sprintenă şi fuge de colo colo cu farfuriile în braţe, mai mângâie un copil, mai strigă la o găină scăpată din coteţ, se mai uită urât la Gheorghe, soţul ei, care bea cam des din paharul de ţuică. „E greu, să ştiţi, să-i am pe toţi plecaţi. Am crezut că la bătrâneţe o să mă mai ajute şi pe mine cu vitele, cu pământul. Că suntem noi doi, eu şi bărbatul meu, bătrâni. Au plecat rând pe rând şi nu am zis nimic. Ce să facă aici?! Au lucrat pe la oraş, au intrat în şomaj, nu au mai găsit de lucru. Cum să stea acasă?! Ce să facă?! Din ce să trăiască?! Aveau familii şi copii şi nu aveau bani, nu puteau trăi. Primul a plecat Gheorghe, ăl mare. A fost la sârbi, când nu a mai găsit de lucru acolo s-a dus în Austria, şi după aia şi-a luat şi familia. Aşa au plecat toţi, şi am rămas numai noi. Au mai venit acasă de Sărbători. Mi se umple sufletul când îi văd aşa, la masă pe toţi. Îmi aduc aminte când erau mici, băieţi, ce îi mai certam, că făceau prostii. Acu au ajuns oameni în toată firea, dar eu parcă tot mici îi văd”, povesteşte bătrâna.
E greu departe, dar mai greu e aici
Fiii bătrânei au la rândul lor fii. Unii sunt născuţi acolo, în Italia, Spania sau Austria, şi vorbesc limba ţării adoptive dar o rup şi pe româneşte. Soţia unuia dintre fraţi e italiancă, iar fetiţa ei turuie în italiană până când bunica ei rămâne o clipă cu şorţul la gură uitându-se la ea. Nora ei vede şi îi spune Giulianei, aşa o cheamă pe cea mică – „Nonna, bunica, uite, da-i un baccio!”. Bătrâna o primeşte pe fetiţă cu braţele deschise şi merg împreună la bucătărie, ca să-i dea „ceva bun”.
„E greu acolo, e mult de muncă, nu stai cu vecinii la o bere, seara, nu mergi cu ei la chefuri. Te duci la muncă, te întorci acasă, te culci, dimineaţa o iei de la capăt. La început se uitat cam strâmb la mine austriecii, că sunt român, şi în perioada aia parcă nişte ţigani mâncaseră nişte lebede de pe un lac din Viena sau nu ştiu din ce oraş. Dacă eşti serios, nu au treabă cu tine. Sunt corecţi”, ne spune Gheorghe, cel mai mare băiat al familiei. A parcat în curtea casei părinţilor un Volkswagen mare, cu numere de Viena. Lângă el, o Alfa Romeo a fratelui care stă la Dolo, lângă Veneţia. „La Veneţia lucrez, şi îmi place oraşul. Lucrez în construcţii, la ei a cam trecut criza asta şi avem de lucru. Nevasta mea e la o pizzerie, e italiancă. Am cunoscut-o acolo. Părinţii ei stau la Dolo, iar noi ne-am făcut o căsuţă lângă ei. Lângă casa noastră e un lan de porumb, iar în apropiere trece un canal care duce la Veneţia E frumos, dar parcă tot mai mult îmi place la Măgurea, colea pe deal”, spune bărbatul sorbind dintr-un pahar de vin.
Copiii nu mai sunt din Corbeni
Toţi fraţii au câte unul sau doi copii. Cei mai mari, care s-au născut la Corbeni şi au mers la grădiniţă sau la şcoală acolo se întâlnesc cu foşti colegi, cu vecini, merg la un fotbal împreună. Ceilalţi, născuţi în alte ţări, par stingheri şi stau numai pe lângă mame. Bunica este o străină, o femeie bătrână care e bună cu ei dar la care nu se vor mai gândi probabil după ce vor ajunge acasă, la Veneţia, Viena sau Barcelona. Unii au tablete ipad la care se joacă tot timpul, şi cu greu se lasă convinşi să mănânce o bucăţică de cozonac sau de friptură. Taţii lor se mai supără şi încearcă să le povestească despre copilăria lor, despre locurile din comună în care au jucat ţurca, dar nu au succes. Cei mici au alte preocupări, au colegi la şcolile lor din Spania, Italia şi Austria şi cu ei vorbesc despre alte lucruri. Comuna Corbeni este pentru ei un popas, pe care şi-l doresc cât mai scurt, astfel încât să se întoarcă acasă. Iar pentru ei, la Corbeni nu este acasă. „Îmi construiesc aici, lângă părinţi, o casă. Nu ştiu însă dacă voi şi locui în ea. Copiii mei nu vor în România, pentru ei alta e casa lor, iar eu voi rămâne probabil cu ei, acolo, acolo unde eu nu simt că este acasă. Acesta e preţul pe care îl plătim”, mărturiseşte Gheorghe al lu’ Gheorghe al lu’ Pătru Florea din Corbeni. Fiul lui, Robert, este doar Robert Petre din Viena.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email