La festivitatea pe care am organizat-o de curând la restaurantul Confarg, cu ocazia împlinirii unui an de când Interes Argeşean este pe piaţă, dl. Aurel Ilea ne întreba de ce nu scriem şi despre lucrurile frumoase din oraşul nostru. L-am întrebat atunci pe dl. Ilea – care lucruri frumoase?! Nu că ar fi totul negru la Curtea de Argeş, dar lucrurile frumoase sunt atât de puţine, se pierd atât de uşor printre celelalte, urâte, sunt atât de obişnuite încât nu mai interesează pe nimeni. Apoi, presa nu scrie despre lucrurile normale tocmai pentru că sunt normale. Noi încercăm să arătăm tuturor ce nu e bine, sperând, până la capăt, că cineva se va sesiza.
Să încercăm, totuşi, să vedem şi partea plină a paharului, cât de plină o fi ea. Aşadar, ne mândrim cu elevii şi cu studenţii care au obţinut premii naţionale şi internaţionale, cu micuţii care pictează dumnezeieşte. Dar şi aici există o parte urâtă. Pentru fiecare performanţă primesc cel mult un milion de lei, atunci când îl primesc, iar colegii profesorilor care îi pregătesc se uită chiorâş. Sunt şi cazuri când adevărate capacităţi intelectuale nu pot merge mai departe pentru că părinţii lor nu au bani, iar oamenii de afaceri care ar putea să-i ajute nu o fac din motive diferite, ori nu au chef, pentru că ajutând un copil deştept – dar anonim – nu află nimeni şi respectivul om de afaceri nu are niciun câştig, măcar de imagine, din asta, sau pur şi simplu dacă dau nişte bani din încasările lor trebuie să plătească apoi şi statului.
Suntem încântaţi că despre Mănăstire ştiu toţi românii şi chiar şi câţiva străini erudiţi. Dar când vine cineva să o viziteze abia poate să treacă de tarabele aşezate fix la intrare, sau nu are unde să îşi lase maşina pentru că parcarea e plină de alte tarabe, de pe care se vând aceleaşi chinezisme ieftine pe post de suveniruri de calitate.
Ne place că avem aproape Cetatea lui Vlad Ţepeş şi visăm la momentul când aceasta va fi inclusă într-un adevărat circuit turistic. Ruinele de pe vârful muntelui atrag şi acum turiştii, numai că cei care urcă cele 1400 de trepte, multe tocite şi rupte, cu mâna curentă lipsă pe alocuri, întovărăşiţi de câini care latră ameninţător, nu se mai întorc curând acolo. Transfăgărăşanul ne face să privim de sus alte zone, care nu au parte de asemenea privelişti, dar înjurăm şi noi, localnicii, fiecare kilometru parcurs pe cea mai înaltă şosea circulabilă din ţară care, dacă nu va fi asfaltată, nu va mai fi circulabilă deloc.
Să ne întoarcem în oraş, în municipiul nostru drag, cel puţin la nivel declarativ. Avem multe motive să ne simţim mai bogaţi decât alţii, dar nu suntem în stare să punem în valoare şi să întreţinem lucrurile care ne plac şi nici să ajutăm oamenii care ne fac să ne simţim mândri că sunt de-ai noştri.
Aşadar, dle. Ilea, cred că sunt extrem de puţine lucruri bune despre care putem să scriem. Cu siguranţă mai sunt şi altele, în afara celor înşirate aici. Dar lucrurile bune sunt normale, sau aşa cel puţin aşa ar trebui. Aştept momentul când o să scriem la ziar numai de bine, dar prevăd că vremea aceea e departe.