George are 25 de ani şi e dependent de droguri. Originar din Curtea de Argeş, tânărul locuieşte acum la Bucureşti şi lucrează la o firmă. Viaţa lui a început bine şi avea toate şansele să continue la fel, căci a beneficiat de un start bun, oferit de părinţii săi. Oameni bine poziţionaţi în oraş, cei care i-au dat viaţă nu ştiu prin ce trece fiul lor. Cred că e bine, că are un job stabil şi bine plătit şi o prietenă frumoasă şi deşteaptă. „Din toate astea adevărat e doar job-ul, şi nici ăla nu mai e prea stabil acum. După ce că e criză, iar salariile s-au micşorat, nu mă mai pot concentra la muncă, şi încep şefii să miroase ceva…Sper să pot să mă ascund”, ne povesteşte băiatul.
Are puţin peste 1,60 metri, e slab şi sub ochi are cearcăne adânci. Priveşte deasupra oamenilor, fără ţintă, dar şi fără să pară să se poată concentra. A acceptat cu greu să stea de vorbă pentru că îi e teamă că cineva îl va recunoaşte. Foştii colegi de liceu sunt cei cu care a încercat prima dată o ţigară cu marijuana sau o doză de haşiş. „Să nu credeţi că aici, în acest orăşel, nu se consumă. Eu am plecat de mulţi ani, dar am avut primele experienţe aici…Am mers la facultate şi am continuat. Aveam bani şi luam chestii uşoare. Apoi am devenit dependent. Acasă vin rar, ca nu cumva ai mei să se prindă că e ceva în neregulă cu mine. Mă mai întreabă uneori de ce par obosit, dar le spun că e din cauza serviciului, că mă solicită, că ies cu băieţii. Mă cred”, ne spune George.
O viaţă pe furate
„Am sentimentul uneori că nu sunt eu, că nu mie mi se întâmplă astea, că nu eu mă duc la locurile ştiute să iau doza care îmi trebuie. Parcă mă uit de undeva de sus la mine şi nu mă recunosc. Parcă cineva mi-a furat viaţa”, mărturiseşte tânărul. Îşi dă seama că nu e în regulă ce face, că viaţa lui nu e aşa cum a visat-o, dar susţine că nu poate altfel. „Am terminat facultatea cu bine şi am găsit repede un job. E drept, m-au ajutat şi relaţiile pe care le are tata, dar sunt pe cont propriu acum, am demonstrat că sunt în stare de ceva în viaţă. Îmi doresc o familie, la un moment dat, poate, şi copii…Ultima prietenă m-a părăsit din cauza drogurilor. Lua şi ea, dar au prins-o părinţii şi au dus-o la dezintoxicare, apoi i-au interzis să mă mai vadă. Acum am văzut-o pe stradă, se face că nu mă mai cunoaşte. Îi e bine. Ea e bine, eu nu prea…”. George vorbeşte detaşat oarecum de problema lui, parcă ne-ar povesti despre altcineva. Îl întreb de unde se aprovizionează când vine la Curtea de Argeş, dar se face că nu aude. „Aici sunt oameni buni, eu am dat şi peste lepre. Am luat bătaie pentru că nu am avut bani să dau pentru ce am cumpărat, am cerut părinţilor, pretextând că îmi trebuie un laptop nou, şi am scăpat”.
„Aş vrea să scap, dar nu cred că voi putea vreodată…”
Dacă îl vezi pe stradă nu îţi dai seama că omul are o aşa problemă gravă. Pare, e adevărat, mai obosit, dar atât. Epuizat, poate, dar nu drogat. În niciun caz. „Am învăţat să îmi dau cu anticearcăn pe la ochi, să par vesel când nu sunt, doar acasă, în apartamentul meu pe care mi l-au luat ai mei când am intrat la facultate sunt eu însumi. Am tot ce îmi trebuie ca să-mi fie bine…Îmi iau doza şi sunt alt om. Ies cu colegii de serviciu la o bere, dar totdeauna mă tratez înainte, să nu mă apuce pe undeva nevoia…Trec drept un om normal, dar numai normal nu sunt eu..”. Tânărul e conştient că nu aşa trebuie să-i treacă viaţa, dar spune că nu are putere să lupte. Şi mai e ceva – „Am o senzaţie teribilă, pe care altfel nu am încercat-o, atunci când…ştiţi dumneavoastră…Pe moment sunt stăpânul lumii. După aia, nu mai contează”.
L-am lăsat pe George pe banca din parc unde am stat de vorbă. Se uita lung la o pereche de liceeni, suspect de veseli, care făceau glume proaste cu trecătorii. „E un început în toate. Problema e dacă poţi să faci să fie şi un final”, ne-a mărturisit băiatul.
