„Un păcat de povestariu / Fără bani în buzunariu”
Moto: Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă o ştiu. Dacă sunt întrebat şi caut s-o explic, nu o ştiu.” (Sfântul Augustin)
Născut în Humuleşti la 10 iunie 1839, cum indică mitrica satului pentru cei născuţi în 1839, nu la 1 martie cum precizează scriitorul într-un fragment autobiografic, opera lui Creangă se situează fără reticenţe alături de valorile unice ale literaturii naţionale: poezia lui Eminescu, teatrul şi proza lui Caragiale alcătuind în literatura română triada clasicităţii absolute.
Caragiale şi Creangă sunt cei mai mari artişti ai limbii vorbite, de unde şi marea lor autenticitate în expresie.
Dacă pentru Sfântul Augustin, „timpurile sunt trei: prezentul trecutului, prezentul lucrurilor prezente şi prezentul viitorului”, pentru Creangă cel din Amintiri….timpul e unul singur – prezentul trecutului. Nu sunt necesare speculaţii filozofice despre natura timpului cel trecător şi veşnic, de altfel nepotrivite autorului.
Creangă nu se află în „căutarea timpului pierdut”, vorbele, gesturile sunt vii în mintea şi sufletul său. Aşa cum arăta Ioan Holban „nu este un prezent care vorbeşte despre trecut, ci un trecut care vorbeşte în prezent”.
Creangă nu vorbeşte ca autor, ci ca povestitor, ca un om care stă pe o laviţă, ori pe o prispă şi povesteşte altora, fiind el însuşi erou subiectiv într-o naraţiune obiectivă.
„Povestitor prin excelenţă” cum îl numeşte Ion Vlad, nu este evocatorul în şoaptă a ceea ce nu mai este. Tăcerile, şoapta, catifelatele reverii îi vor fi fost la îndemână lui Sadoveanu, pentru care povestirea e magie, vrajă. La Creangă aducerile – aminte sunt totdeauna zgomotoase, gălăgioase: inima saltă de bucuria trăirii senzitive a unor secvenţe niciodată nostalgice.
Acelaşi Ioan Holban remarca paradoxul Amintirilor care se constituie aproape exclusiv din secvenţe evenimenţiale, adică forme narative cu un maxim de informaţii. Mimesis şi diegesis într-o concurenţă fertilă menită să asigure coerenţa imaginii despre sine a lumii poveste. Este vorba despre o lume şi nu despre un erou. La Creangă avem de-a face mai degrabă, cu tipul autodiegetic al naratorului care este eroul povestirii sale.
Deşii restrânsă, opera sa formează un adevărat ciclu rapsodic ţărănesc. În versiune nouă , pentru adulţi, el a ştiut să fixeze climatul de poveste populară al cărei lexic s-a răsfrânt, păstrându-l aspru în sunet: a dat fabulei valoare literară cultă, fără să-i usuce frăgezimile. „ A făcut în sfârşit operă de Homer al ţărănimii româneşti” (V. Streinu)
Creangă retrăieşte vremea copilăriei în toată autenticitatea ei. Emoţia-l copleşeşte „Fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume” şi „Doamne, frumos era pe atunci!”
Între povestitor şi ascultător se naşte un timp estetic – timpul prezent (în sensul că lectura unui text scris la persoana I, dă impresia cititorului că el trăieşte aievea evenimentele).
Pe măsură ce timpul amintirii se apropie de momentul pierderii paradisului copilăriei, „vocea” autorului devine mai dubioasă, ieşirea lui din basmul copilăriei se face tot pe calea basmului, Smaranda amăgindu-şi feciorul cu viziunea unui drum fabulos în căruţa „cu doi cai ca nişte zmei” a lui Moş Luca.
Oamenii lui Creangă sunt vii ca viaţa, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile de care nu se pot desprinde.
Este Creangă poet în Amintiri? Poezia Amintirilor este retrospectiva sentimentului, în acel nostalgic paseism atât de caracteristic scriitorului moldovean. Creangă este poet chiar în poveştile cu tâlc, în modul parabolic de a insinua adevăruri morale şi de a personifica forţele naturii.
Între amintirile copilăriei şi povestea lui Harap-Alb este acelaşi suport de subsecvenţă ca între începutul şi sfârşitul vieţii.
Creangă nu şi-a povestit maturitatea sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a rezumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi din apa moartă a creaţiei lui artistice.
Filozofia surâzătoare a lui Harap-Alb a fost filozofia lui până în pragul morţii, iar înţelepciunea ei a fost înţelepciunea vieţii însăţi, eternă şi plină de umbre şi lumini.
Prof: Mihaela Filipoiu
