Care au fost cele mai frumoase două ore din viaţa unui artist argeşean

Ducu Gheorghiescu este un artist. Probabil că îl ştiţi. E un tip mereu în căutarea frumosului, şi spre deosebire de mulţi dintre noi, el îl şi găseşte. Într-un peisaj, pe un vârf de munte, pe o insulă pierdută din Scoţia sau pe un gheţar din Islanda. De curând s-a întors dintr-o expediţie la care mulţi nici nu visează. Poate are bani mai puţini, dar sufletul său de artist e, poate, mai bogat. Iar prin fotografiile sale ne putem îmbogiţi şi noi.
Cum a fost expediţia în Islanda?
– Primul cuvânt ce-mi vine în minte este „altfel”. Sau „tăietor de respiraţie”.  Cuvinte ca „frumos”, „superb” sunt neputincioase în a exprima cu adevărat ce simţi cînd ajungi în astfel de locuri. A fost altceva decât ieşirile şi expediţiile noastre de până acum, din multe puncte de vedere. Relieful vulcanic al Islandei este cu adevărat copleşitor, fiordurile din exterior contrastează şocant cu deşertul din interior, iar faliile fumegânde pe care le întâlneşti la tot pasul te fac să trăieşti cu neliniştea că nu mai e mult pînă cînd lava se va revarsa din măruntaiele pământului.

Care a fost cel mai frumos moment?
– Cel mai frumos, extrem de dorit, dar şi neaşteptat moment s-a petrecut în zona Kerlingarfjoll. După o zi senină pe vîrful Fannborg şi în zona gheţarului Hofsjokull, am ajuns seară la cort. Era demult întuneric iar noi eram preocupaţi de supa zilnică pregătită la primus, când, întâmplător, Adi îşi ridică privirile şi începe să scoată zgomote neinteligibile şi gâtuite. Speriaţi, am ridicat şi noi privirile. Şi am înţeles de ce nu mai putea Adi să vorbească. Deasupra noastră, pe un cer plin de stele şi perfect senin, dansau luminile verzi ale aurorei boreale, parte din ele la orizont, ca nişte flăcări reci şi drepte, parte deasupra noastră, arcuindu-se, crescând şi scăzând în intensitate. Un dans liniştit, delicat şi neagitat, dar magnific totodată.  Aurora boreală se joacă cu tine, te face să crezi că se stinge, că să revină în câteva zeci de secunde cu fuioarele de lumina verde. Nicio fotografie şi  nicio descriere nu o să reuşească vreodată să împărtăşească senzaţiile ce te încearcă atunci când vezi o astfel de minune. Cred că, pe o lista a lucrurilor pe care vreau neapărat se le văd în viaţă, aurora boreală e pe primul loc. Şi am văzut-o. Au fost cele mai frumoase două ore din viaţă, pentru că ulterior cerul s-a acoperit de nori.  

Dar cel mai dificil?
– În general, la ieşiri de orice fel în teren dur şi accidentat, pentru perioade lungi şi în condiţii grele, pregătirile se fac pentru cazuri extreme. Momente dificile? Mici emoţii ne-au încercat la toate traversările de râuri din interior, acolo unde drumurile nu au poduri şi unde maşinile sunt mai rare decît urşii polari la Constanţa şi unde este imposibil să ajungi dacă nu ai maşină echipată pentru aşa ceva. Moment dificil? Ar putea fi şi seara în care, urcând de pe malul oceanului, în 10 minute am ajuns aproape de vârf de munte, în mijlocul zăpezii proaspăt căzute, pe un drum cu pantă de 15% plin de gheaţă şi fără parapeţi pe care eram singura maşină. Evident, am făcut cu grijă cale-ntoarsă şi-am ales o rută alternativă, mai lungă, dar mai sigură.  

Cum sunt islandezii, în comparaţie cu românii ?
– Islandezii sunt puţini. În comparaţie cu românii sunt mult mai puţini. Şi bine-ar fi să fie invers! Cu islandezii am interacţionat destul de puţin, expediţia fiind una axată pe peisaj şi fotografie de călătorie. Interiorul insulei este complet nelocuit, comunităţile fiind grupate în zonele de coastă, pe malul oceanului.

În ce fel te-a îmbogăţit această expediţie?
– În primul rînd cu ceva prieteni. Din Rusia, Franţa, Germania, Cehia şi Austria. Oameni tineri şi oameni în vârstă cu aceleaşi pasiuni ca şi noi, pentru care concediul sau vacanţă nu o să însemne niciodată să stai întins pe şezlong în Grecia sau Turcia, pentru care odihnă înseamnă acţiune pentru suflet, creier şi ochi, nu inactivitate şi inerţie. Tot aici ar intra şi prietenii cu care am plecat, colegii de expediţie, cu care mi s-a reconfirmat că am curaj să plec oriunde.
Imaginile cu care ne-am întors sunt şi ele printre bogăţiile aduse acasă. Şi pe care, cât de curînd, o să le împărtăşim şi celor care au fost alături de noi cu sufletul sau cu gândul.  
Uşurinţă de a te mişca printre oameni cu limbi şi obiceiuri diferite, abordări noi ale unor aceloraşi probleme, conştiinţa faptului că omul e o măruntă insectă pe fabuloasa planetă care ne găzduieşte, toate astea sunt lucruri care-ţi rămân după o astfel de expediţie.  

Cât a costat?
– Costurile sunt pe măsură lucrurilor pe care vrei să le vezi, confortului pe care vrei să îl ai şi echipamentului de care să te foloseşti. De dormit se poate dormi în cort, mâncarea se poate găti la primus. Pentru unii poate fi mult pentru alţii poate fi puţin. Pentru noi, bugetul este ultima problemă pe care o abordăm. Pentru că dacă vrem să facem ceva, oricum facem. Variante şi soluţii se găsesc întotdeauna, şi mai scumpe şi mai ieftine.  

Ţi-a plăcut mai mult decât în Scoţia? De ce?
– Scoţia este Scoţia, Islanda este altceva. Scoţia e verde, Islanda e vulcanică. Sunt locuri ce nu pot fi comparate, pe care le iubesc în egală măsură şi unde m-aş întoarce oricând cu plăcere.  

Ce expediţie va urmă?
– E greu de spus. Întotdeauna de visat e uşor, de realizat e  greu. Prefer să nu spun nimic înainte să reuşesc să ajung acolo unde vreau. Cum e de aşteptat, scopul  rămâne fotografia de peisaj.

Care au fost cele  frumoase locuri pe care le-ai văzut până acum?
– Crovurile din Munţii Mehedinţi,  Lacului Myvatn din Islanda,  Staffa din Hebride,  Nucu – Colţi – Bozioru din Buzău, Munţii Făgăraş. Nu neapărat în această ordine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email