Bătrâni uitaţi la azil


În Argeş nu mai e nici un loc la azilele de bătrâni. Sute de persoane în vârstă îşi petrec ultimele zile alături de străinii care ştiu când e ziua lor de naştere, care mai sunt preferinţele lor culinare şi ce culori le plăceau în tinereţe. Mulţi dintre bătrânii singuri au copii, numai că aceştia sunt la sute ori mii de kilometri depărtare. Au plecat spre o viaţă mai bună şi nu s-au mai uitat înapoi, la cei care au nevoie de ei aşa cum ei au avut la primii paşi în viaţă. Părinţii nu au zis nimic şi i-au încurajat pe copii să caute bunăstarea, chiar dacă preţul a fost plătit tot de ei, bătrânii.
La 20 de kilometri de Curtea de Argeş şi la 40 de Râmnicu Vâlcea se află un aşezământ pentru cei mai nefericiţi dintre noi, un centru de asistenţă medico-socială, ultima casă de pe acest pământ pentru cei mai mulţi dintre cei care locuiesc aici. La centrul de la Şuici sunt internaţi 68 de persoane grav bolnave, fără familie sau pe care familia nu a putut să le mai ţină aproape.

Afecţiunile sistemului

„Avem persoane cu afecţiuni cronice, care nu pot să-şi asigure nevoile sociale şi pe care familia nu poate să-i îngrijească”, spun reprezentanţii conducerii instituţiei. Banii vin din mai multe părţi, de la Consiliul Judeţean, de la Direcţia de Muncă şi Solidaritate Socială şi de la Casa de Asigurări de Sănătate. De cei 68 de pacienţi se ocupă doi medici, un energoterapeut şi mai mulţi asistenţi medicali şi sociali. „Aici nu e azil, chiar dacă multă lume crede asta. Avem şi persoane care ar trebui să meargă la un azil şi le ţinem aici pentru că nu mai sunt locuri la azilele din Argeş”, afirmă şefii aşezământului.
Pacienţii internaţi la Şuici pot să se ocupe de grădina de zarzavat a centrului, de gardurile vii sau să aibă grijă de peştii din micul bazin amenajat de curând. Masa lor costă 7 lei pe zi, conform reglementărilor legale, iar contribuţia fiecărui internat nu poate să fie mai mare de 210 lei pe lună. „Dacă au pensie mai mare, restul de bani îi depunem într-un cont aflat la dispoziţia familiei dacă pacientul nu are discernământ”, declară aceleaşi surse.

Intelectualii, cei mai mulţi bolnavi de schizofrenie

Centrul de asistenţă medico-socială este un cămin adevărat pentru unii, poate singurul. Camerele sunt luminoase, iar pe jos este pusă gresie. Un uşor miros înţepător te izbeşte de la intrare. „Oricât de des se face curăţenie, mirosul rămâne. Sunt oameni mari care nu se mai pot controla şi se scapă pe ei”, se scuză oarecum directorul Neacşa. Un bărbat de 40 de ani vine direct la el şi îi spune ceva la ureche, apoi pleacă repede după ce primeşte încurajări. Nu mai vede bine, nu mai aude deloc şi nici nu mai poate vorbi. Crede că şi-a văzut soţia pe geam şi l-a întrebat pe director dacă e aşa. Nu e. Nevasta nu l-a mai vizitat de doi ani.
Într-un salon alăturat o profesoară de engleză ne primeşte ceremonios. „Sunt titulară la un liceu din Piteşti şi sper ca din toamnă să mă întorc la catedră. Mi-e dor de colegii mei şi de elevi. Cred că şi ei îmi simt lipsa. Vreau să le mulţumesc medicilor de aici că m-am vindecat şi pot pleca acasă la vară.” Femeia e agitată, dar zâmbeşte senin chiar dacă nu mai are dinţi. „M-a vizitat băiatul meu, acum e în Suedia, la studii, cu tatăl lui. Cred că o să plec şi eu la ei”. E cutremurător. Profesoara nu o să se mai întoarcă niciodată la şcoală. Are schizofrenie paranoidă, iar fiul ei a venit ultima dată să o vadă acum doi ani, la o săptămână după ce a fost internată. Nu se va mai vindeca niciodată şi nici nu poate pleca. Nu are la cine. Familia ei e demult în alte locuri, cu alţi oameni,  sănătoşi.

„L-aţi văzut pe fiul meu ?!”

Un bătrân întreabă cu  speranţă în glas şi cu ochii plini de lacrimi „L-aţi văzut cumva pe fiul meu…e din Caracal…nu a mai venit pe la mine de un an jumătate, mi-a teamă să nu fi păţit ceva….” Băiatul lui e plecat în Spania, numai că bătrânul nu ştie. Nimeni nu a avut suflet să-i ucidă speranţa că în curând băiatul va veni, cu braţele încărcate de daruri. O femeie stă la soare, pe o băncuţă. „Mi-e dor de nepoţii mei, îi aştept, trebuie să apară…” E aproape de poartă şi are ochii aţintiţi către stradă. Nepoţii ei sunt pe jumătate italieni, iar femeia i-a văzut doar în poze. Şi totuşi, poate povesti ore în şir despre isprăvile lor. De doi ani de când e singură a avut tot timpul din lume să le inventeze şi să le repete până când s-a convins că sunt adevărate.
E soare la Şuici, iar cei care pot să se deplaseze au ieşit la aer. Se leagă o discuţie  şi încep să curgă lacrimile pe obrajii îmbătrâniţi şi bolnavi. Subiectul dezbaterii, acelaşi ca în fiecare zi. Copiii or fi bine?!Unde or fi?! Oare au ce le trebuie?! Sunt sănătoşi?!  Sigur, aşa trebuie să fie. Destul i-a bătut soarta pe ei, copiii sunt bine. Nu-i nimic că nu au mai trecut, poate nu au mai avut timp, poate sunt departe sau obosiţi. Nu-i nimic, vor veni ei.
La plecare fiecare pacient aproape ne încredinţează câte o sarcină. Trebuie să căutăm un fiu sau o fiică, şi să le spunem că părintele lor e bine. Da, cei internaţi la Centrul de la Şuici sunt bine. Copiii lor, risipiţi prin lume, să ştie asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email