Alina, Olga, Ruslan şi Katerina, două femei şi doi copii ca atâţia alţii, de la noi din oraş ori din altă parte a ţării sau a Europei. Alina are 22 de ani, Olga, 37, Ruslan e în clasa a cincea iar Katerina are şase ani. Oameni frumoşi, mari şi mici, dar cu ochii plini de lacrimi. Au venit din Ucraina la Curtea de Argeş după un drum de trei zile până la graniţa cu România, de unde au fost preluaţi de Olga Marican, mama Alinei, şi aduşi la Curtea de Argeş. Aici au găsit oameni cu suflet mare care le-au oferit un adăpost, mâncare, haine şi ce au mai avut nevoie. Fizic. Lacrimile din ochii lor sunt pentru ce au lăsat în urmă şi pentru teama de viitor.
Olga îşi ţine aproape copiii, fetiţa vorbeşte, se cuibăreşte în braţele ei, o întreabă câte ceva tot timpul. Ruslan e mai sfios, mai preocupat, pare bărbatul familiei, ştie engleză, ar vrea să meargă la şcoală aici, la Curtea de Argeş. Nu ştie româneşte dar se descurcă bine în engleză. O familie frumoasă, dar toţi ochii sunt înlăcrimaţi. Din când în când mamei îi scapă o lacrimă pe obraz pe care o şterge discret. Alina pare speriată, iar mama ei ne confirmă. Când aude avioane fuge în beci, de teama bombelor, chiar dacă mama ei, Olga Marican, o linişteşte şi îi spune că aici avioanele nu aduc bombe. E greu de crezut asta pentru Alina care a stat 20 de zile sub teroarea lor.
De la Harcov şi Sumi, printre bombe şi rachete
Povestea lor e copleşitoare, ca toate cele ale refugiaţilor din Ucraina. Mama şi copiii ei au plecat de la Harkov, iar Alina de la Sumi, unele dintre punctele care au fost cele mai atacate de ruşi. S-au întâlnit la graniţa cu România. „Drumul a fost foarte complicat pentru fiecare dintre ei şi a durat trei zile. Au venit pe coridoarele verzi, deschise pentru refugiaţi”, ne traduce Olga Marican, cumnata Olgăi care a venit cu copiii, mărturisirile lor. E greu să întrebi despre astfel de lucruri, dacă aţi fost bombardaţi, pe cine aţi pierdut în război, pentru că orice răspuns începe cu un oftat prelung. Au plecat de acasă doar cu o geantă de mână, Alina, iar Olga doar cu hăinuţe pentru copii, atât. Pe drum, au primit mâncare de la ucrainenii care locuiau în satele din împrejurimi şi care au ieşit la marginea şoselei cu ce mâncare aveau ei şi pe care o dădeau gratis celor care fugeau din calea războiului. Din cauza coloanelor militare ruseşti au mers doar „pe unde era pace” sau pe coridorul verde.
A mers printre mine
Alina a mers printre mine. „Le vedea şi mergea printre ele”, ne spune mama ei aproape plângând. „A stat noaptea în buncăre, în beciuri, nu a putut să plece. Când a plecat, periferia oraşului Sumi era distrusă.
În Harkov, când au plecat Olga şi copiii ei, centrul era distrus. Piaţa cea mare a oraşului şi parcurile în care se jucau Ruslan şi Katerina nu mai există. Au decis să plece pentru că „nu e uşor să auzi tot timpul explodând bombe şi rachete, mai ales când ai copii”. Katerina nu a înţeles prea bine ce se petrece, dar Ruslan a fost foarte speriat. Au rămas în urmă mama, fratele şi alte rude, iar când vorbim despre ei e un moment foarte greu. Cu toţii vor să se întoarcă acasă cât mai repede.
„Nu ne vine să credem că se întâmplă asta, pentru că au murit foarte mulţi oameni nevinovaţi, e foarte greu… Ruşii au fost cu noi ca fraţii, eu sunt pe jumătate rusoaică. Niciodată nu am crezut… la noi sunt foarte multe familii unde sunt tată ucrainean şi mama rusoaică, eu sunt pe jumătate rusoaică, jumătate ucraineancă, şi aşa e peste tot, şi în Rusia la fel. Nu avem nimic împotriva lor şi nici ei împotriva noastră, totul e politică, atât…”, ne spune Olga Marican, care a găsit o maşină pentru fiica ei din Curtea de Argeş căutând. Cum maşina era aglomerată, Alina a putut să-şi ia cu ea doar poşeta. Alina şi Olga şi copiii ei au venit separat, din direcţii diferite, dar s-au întâlnit la vama Siret, unde le-a aşteptat Olga, mama Alinei.
„Nu avem nevoie de nimic, mulţumim!”
La Curtea de Argeş au găsit oameni calzi şi buni, şi au tot ce le trebuie acum. „Nu avem nevoie de nimic, mulţumim, vreau să scrieţi asta, m-a sunat foarte multă lume să întrebe dacă avem nevoie de ceva. Alina stă cu mine, Olga şi copiii stau la Aida (Mogoiu), Aida şi soacra ei au mare grijă de ea şi de copii, şi avem tot ce trebuie. Mulţumim din toată inima!”, ne-a spus Olga Marican.
Katerina s-a aşezat în poala mamei, iar Ruslan a îmbrăţişat-o. Parcă nu mai vor să-i dea drumul. Alina este lipită de mama ei, iar ea nu mai vrea să-i dea drumul, parcă. Experienţele pe care le-au avut şi zgomotele produse de bombe şi rachete căzând nu le vor uita niciodată. Au găsit la noi în oraş puţină linişte şi oameni buni, dar vor să se întoarcă acasă, în locul pe care îl numesc acasă şi despre care însă nu ştiu cum va mai fi, dacă va mai fi, iar aşteptarea întoarcerii e cu atât mai dureroasă cu cât tatăl, mama, şi celelalte rude sunt acolo, sub bombe, rachete şi gloanţe. Un război în care ei, oamenii obişnuiţi, ucraineni şi ruşi, sunt doar victime. Ei doar mor.