Am primit la redacţie – „Hora Unirii”, o poezie ce nu trebuie uitată

S-a întâmplat adesea ca unele evenimente și momente de referință din istoria României să fie gândite, intuite și prefațate în chip minunat de către istorici, poeți și scriitori români cu câtva timp înainte de îndeplinirea lor. Exemplul concludent în această privință îl reprezintă actul istoric ce avea să se petreacă în Ianuarie 1859, deci exact acum 155 de ani și înscris cu litere de aur în cartea de istorie a neamului nostru. Avea să fie gândit, intuit și prefațat în mod exemplar de către românul de viță veche din Moldova, poetul Vasile Alecsandri, în poezia sa întitulată atât de clar, de expresiv și de frumos în „Hora Unirii”. În acea poezie, scrisă cu doi ani înainte de înfăptuirea Unirii din 1859 ( adică în anul 1857 ), prin versuri minunate, înflăcărate și pătrunse de un cald fior național – patriotic, poetul exprima dorințele, gândurile de veacuri ale poporului român strâns legate de realizarea unui clar, înalt și logic obiectiv: unirea pentru totdeauna a românilor de dincoace și de dincolo de râul Milcov și din întreaga arie de viețuire românească într-un singur stat, unitar, independent, suveran și înfloritor. Acest clar și înalt obiectiv avea să fie astfel exprimat de către Vasile Alecsandri chiar în prima strofă a poeziei sale: „Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inima română, / Să-n vârtim hora frăției, / Pe pământul României”. În creația poetică la care ne referim, se exprimau apoi, prin versuri încântătoare și minunate ideile îndreptățite ce stăteau la baza înfăptuirii actului istoric din ianuarie 1859, dar și a celui care va urma, adică înfăptuirea Marii Uniri și anume că românii trăitori în spațiile geografice de dincoace și de dincolo de Milcov, ca și cei din Transilvania, sunt fii aceleiași vetre și teritoriu, vorbesc aceeași limbă, au aceeași credință, sunt însuflețiți de aceleași obiceiuri și idealuri. Iată cât de expresiv și de mișcător se exprimă aceste adevăruri în două dintre strofele poeziei „Hora Unirii”: „Amândoi suntem de-o mamă, / De-o făptură și de-o seamă, / Ca doi brazi într-o tulpină, / Ca doi ochi într-o lumină. // Amândoi avem un nume /Amândoi o soartă-n lume, / Eu ți-s frate, tu mi – ești frate, / Între noi un suflet bate”.
    În virtutea acestor realități era deci firesc, era îndreptățit, era legic ca poetul să-și cheme frații de același neam, de aceeași limbă, de același idealuri și scopuri care fuseseră obligați să trăiască de veacuri în teritorii despărțite prin hotare arbitrare și nedrepte, să înlăture acele linii de demarcație și să se unească, în sfârșit, nu doar în cugete și simțiri, în credințe și prin limba vorbită, așa cum erau de altfel și până atunci, ci și din punct de vedere geografic, prin dispariția „granițelor” ce separaseră român de român, frate de frate, popor de popor etc. În această idee, prin versuri la fel de înflăcărate și de mișcătoare, ca cele citate mai înainte, poetul își cheamă confrații la unire și la unitate și – i îndeamnă să se prindă, cu mic, cu mare, în „Hora Unirii”, prin aceste versuri: „Măi muntene, măi vecine, / Vino să te prinzi cu mine, / Și la viață cu Unire, / și la moarte cu-nfrățire”.Mai departe, poetul care anticipa în versurile sale că Unirea se apropia le va adresa confraților săi chemarea înflăcărată: „Vin la Milcov cu grăbire, / să-l secăm dintr-o sorbire, / Ca să treacă drumul mare, / Peste-a noastre vechi hotare. // Și să vadă sfântul Soare, / Într-o zi de sărbătoare, / Hora noastră cea frățească, / Pe câmpia românească!”
    În sfârșit, dar nu în cele din urmă, în poezia sa cu conținut profetic, poetul Vasile Alecsandri le arată românilor, ca nimeni altul până la el, ce înseamnă și ce semnificație majoră va avea Unirea Principatelor, prin versurile cuprinse în această strofă: „Unde-i unul, nu-i putere, / La nevoi și la durere, / Unde-s doi puterea crește, / Și dușmanul nu sporește!” Sunt, evident versuri celebre, care vor intra definitiv în conștiința românilor de bine și-i vor călăuzi și însufleți în luptele ulterioare pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Versurile din poezia „Hora Unirii” scrisă de Vasile Alecsandri în anul 1857 vor fi învățate pe de rost de către români, iar apoi când vor fi puse pe note muzicale de către Alexandru Flechtenmacher, românii cu mic cu mare, la aniversarea Unirii din 1859, se vor prinde în hore și vor juca „Hora  Unirii” la Iveșani, la București, la Craiova, la Iași, în Banat, la Timișoara, la Cluj, în Transilvania, la Chișinău, în Basarabia, la Cernăuți, în Bucovina și în atâtea alte locuri de pe pământul românesc.  „Hora Unirii” sau„Hora frăției”,  era după cum clar și frumos se exprima poetul în ultima strofă a poeziei sale „Hora noastră cea frățească, / Pe câmpia românească!”
    Simțind prin propriile lor sentimente și trăiri faptul că „Unirea face puterea”, așa cum se exprimase într-un vers nemuritor poetul Vasile Alecsandri, urmașii generației de unioniști de la 1859 și-au unit și ei energiile și faptele, lucrând și luptând cu ardoare, dar în noua etapă istorică fiind nevoiți să folosească și brațele armate ale Țării, războiul de reîntregire națională din anii 1916 – 1918, pentru realizarea Marii Uniri, fapt istoric petrecut la 1 Decembrie 1918. Cântând și evocând acea glorioasă izbândă, un mare poet din generația de luptători ai Marii Uniri, ardeleanul Octavian Goga va scrie, ca orice român de bine, aceste versuri în poezia sa întitulată „Vita nuova”: „Te-am dărâmat hotar de-odinioară, / Brâu împletit din lacrimi și din sânge, / Veriga ta de foc nu mă mai strânge, / Și lanțul tău a încetat să doară.”
Gl. Bg. ( rtg.) Florian TUCĂ
Col. ( rtg.) Laurențiu DOMNIȘORU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email