Aici scrieţi dumneavoastră! „Sens giratoriu făcut pentru turismul în creştere negativă. Peste toate haos!”

În fiecare săptămână, în această pagină vă prezentăm cele mai interesante comentarii postate pe site-ul ziarului nostru, www.interesargesean.ro. Sunteţi bineveniţi oricând şi pe site, unde aveţi posibilitatea să vă spuneţi părerile vizavi de articolele publicate şi de declaraţiile citate de noi în materiale. Avem mulţi vizitatori constanţi, şi le mulţumim pentru asta. Se spune că presa este a patra putere în stat. Dacă este aşa, atunci asta vi se datorează dumneavoastră, cititorilor. Împreună putem schimba ceva în oraşul acesta, pe care ni-l dorim mai curat şi mai bine gospodărit. Dacă nu putem schimba, măcar încercăm, sperând că la un moment dat vocile noastre vor fi auzite. Aveţi cuvântul!
Editorialul intitulat „Cum a fost anul 2010 pentru Curtea de Argeş” are o mulţime de cititori şi pe site-ul ziarului. Unul dintre ei a „completat” cele scrise cu o imagine, cam simbră, a Curţii de Argeş în anul de graţie 2010. Iată ce scrie cititorul nostru. „Canale îngropate, gropi desfundate, copaci ciuruiţi de sârme zise ornamente de Crăciun, strada Râmnicu Vâlcea cu circulaţie pe ambele sensuri pe mijlocul drumului, gunoiul făcut grămadă şi împrăştiat pe drumul spre Vâlcea, câini vagabonzi în haite de 10-15 hrăniţi cu drag de cei muşcaţi, cutii de gunoi făcute praf, femei gunoier mândre că fac praf peste argeşenii întristaţi şi plini de sacoşe cu pâine Derviş, Mănăstirea ascunsă după garduri şi construcţii alandala, tonete din orice material rupt ce vând orice pentru oricine. Sens giratoriu făcut pentru turismul în creştere negativă. Peste toate haos! Primarit !”
„Gară fără întoarcere !”
Un alt cititor, cu evident talent literar, a scris pe site-ul ziarului nostru un adevărat poem în proză, pe tema gării municipiului, aflată în pericol de închidere. „Gara mea se vede de pe deal. Este dealul copilăriei mele, ale copiilor din Marina, cartier mărginaş al oraşului. Oraşul ăsta este mai mărginaş decât cartierul Marina. Oraşul ăsta şi-a uitat gara care se vede de pe deal. Mă uit la gara mea şi nu-mi vine să cred că cineva a spus că trebuie închisă calea ferată de prea pustie ce este. Păi eu spun să închidem şi dealul de prea gol ce este de copaci, de vite, de oi, de fluturi, de flori de deal!  
Să închidem şi albia râului ce dă trist numele oraşului meu. Râu căruia îi lipseşte albia. Îi lipseşte amontele, avalul. Să închidem şi oraşul. Duce lipsă de voievozi. Nu mai e oraş de curte. Nu mai avem nevoie de voievozi. Ei trebuie făcuţi sfinţi. Toţi. Ei nu au fost oameni că noi. Nu au preacurvit. Ei numai au domnit peste sărăcimea curţii. Ei au pedepsit cu sfinţenie, au asuprit pe cei năpăstuiţi, ca la urmă să fie feţe de închinăciune. Ce mai rămâne? O gară fără şine şi fără de tren. O trecere de cale ferată cu barieră fără de cale!”.
„Gară seculară fără cale ferată !”
Acelaşi cititor continuă pledoaria sa pentru gară, pentru oraş, pentru bun simţ, în ultimă instanţă, în felul următor. „Pe malul abrupt de ciment al Argeşului se află o clădire în părăginire. Câtă mărginire în treaba celor ce trebăluiesc fără rost pe şinele de cale dreaptă şi ruginită…Nu mai circulă nimeni pe calea ferată!E ferecată şi uitată. E gara seculara ce stă să dispară. Şi cei ce odată se duceau la gară au plecat. Au uitat de tren. Trenul nu mai există pentru nimeni. Se termină brusc calea ferată. Oraşul avea două gări. Gara mare şi gară mică. Odată, aici nu întorcea trenul, ci mergea mai departe. În munţi, la Cumpănă. La cumpăna apelor Făgăraşului. Acolo mergea trenuleţul fără cai. Şi la gara asta mare era şi un depou. Unic în felul lui. Aici dormeau locomotivele peste noapte. Era un pod rulant, circular, pe care impiegatul îl rotea cu o manivelă că să se urce locomotivă pe el. Câtă frumuseţe era în aburul locomotivei…Şi câtă bucurie aveam când plecam şi aveam capul afară pe geam şi îmi intră funingine în ochi! Mami, ţipam eu din plămânii mei de domn Goe, mi-a intrat fum în ochi. Mi-a intrat, şi acolo a rămas! Fumul în ochi e acolo pînă la terminare! La gară mergeam şi mă jucăm cu copiii şefului de gară. Era singurul şef pe care îl cunoşteam. Acum cunosc foarte mulţi. Inclusiv eu sunt şef. Aşa strigă toţi pe strada care trece pe lângă gara uitată. Pe o stradă dezgropată, necurată. Gara mea este atât de frumoasă că doare. Pe mulţi îi doare în cotul lor de râu fără albie, fără amonte şi fără aval”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email