Duminică a fost înmormântat domnul profesor Enescu, o adevărată personalitate a Argeşului. E greu să scrii despre domnul profesor, despre omul căruia foarte mulţi îi datorează foarte multe. Mă număr printre privilegiaţii care l-au cunoscut şi care i-au fost, îndrăznesc să spun, prieteni.
Îmi amintesc despre domnul profesor Enescu din 1996, din 2000, din anii care au urmat. Îmi amintesc de faptul că domnul primar Nicuţ a candidat pentru această funcţie datorită domnului Enescu, pentru că domnia sa l-a convins să facă acest lucru. Îmi amintesc despre faptul că domnul profesor Enescu nu a cerut niciodată nimic pentru domnia sa, ci mereu a făcut câte ceva pentru alţii. Îmi amintesc de un om drept, un om care ştia o mulţime de lucruri, lucruri despre care le împărtăşea tuturor, un om care a suferit enorm şi a iubit enorm. Îmi amintesc despre domnul profesor Enescu aşa cum îşi amintesc toţi cei care l-au cunoscut, iar la Curtea de Argeş nu cred că e cineva care să nu-l cunoască. Îmi amintesc despre domnia sa ca despre un OM. Şi nu voi uita niciodată o anume zi în care am aflat, direct de la sursă, istoria, aşa cum a fost.
P.S. Domnul profesor a ales să picure în cărţi durerea, suferinţa şi experienţa de viaţă pe care a avut-o. Despre cartea domniei sale, „Memoria lacrimei”, s-a scris, la vremea apariţiei sale, mult. Redăm mai jos o cronică publicată de Maria-Diana Popescu.
Coleg de celulă cu Radu Gyr
(…)Coleg de celulă cu Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Corneliu Coposu, Nicolae Enescu (cel care a traversat patrulaterul închisorilor Piteşti, Craiova, Aiud, Băragan, cel căruia „i s-a arătat Maica Domnului în celulă”) „vine din cartea de istorie şi se va duce în cartea de istorie, în trecere fiind prin apropierea noastră doar pentru a ne da posibilitatea pe care o irosim zilnic să-i facem o plecăciune. Câţi dintre noi am fi putut trăi ca el, câţi dintre noi am fi supravieţuit, oameni rămânând?” (Prolog, acad. Gheorghe Păun). E necesar să aflăm despre eroismul unor asemenea oameni închişi pentru idei constructive, unii dintre ei sfârşind după gratii.
Memoria lacrimei poate întregi istoria predată în învăţământul nostru cu pelicule din trecutul poporului, ignorat, acoperit cu bună ştiinţă. Cât de sărac ar fi fost acest trecut istoric fără portretele de neuitat ale atâtor deţinuţi politici, ale partizanilor, unii ştiuţi doar după nume, alţii nici măcar atât!, fără peliculele despre hărţuiala Bisericii, fară portretele intelectualilor care au plătit cu închisoarea, la fel ca şi Nicolae Enescu, sau unii cu viaţa pentru împotrivire la un regim ostil. Cartea profesorului Nicolae Enescu recuperează multe din doveile trăite personal, pe cele ale istoriei din preajmă şi le înapoiază istoriei. Mărturiile preţioase, înfiorătoare din închisorile în care au fost torturaţi mulţi nevinovaţi fac puţină dreptate sfântă, aprind o lampă în palma în care le ţine istoria, în beznă, în minciună. Cititorule, ai puterea să asculţi zeci de mărturisiri, fii un fel de duhovnic al istoriei neînvăţate în şcoli! Este o „mărturie a martiriului despre o perioadă încărcată de martiri! Numai aşa, domnul profesor Nicolae Enescu, eroul care trăieşte de câteva decenii cu atâta discreţie printre noi, va rămâne alături de noi şi de copii noştri peste ani”. Fii tu, cititorule, un judecător al memoriei, semnează prin lectură condamnările la neuitare ale martirilor. Fii tu autorul, preţ de această lecţie care, cu inteligenţă şi cu modestie, deschide uşa istoriei, demascînd minciuna la care am participat mai mult sau mai puţin şi noi, revizuieşte odată cu trăitorul capitole nedrepte! Vom afla că românii au avut una dintre cele mai puternice mişcări de rezistenţă anticomunistă din Est.
Memoria lacrimei, alcătuită din transcrierea memoriilor pe care profesorul Nicolae Enescu le-a publicat în presă, mai cuprinde şi un capitol despre familie, o prezentare a tatălui, deputatul ţărănist Nicolae Enescu-Tigveni, mort în 1923, în urma unei agresiuni politice, o broşură a acestuia despre Carol I, precum şi o biografie a soţiei sale, Ecaterina Margareta Enescu. Broşura despre Carol I şi documentele din „Addenda” sunt reproduse cu grafia timpului. Nu vorbim doar despre o carte de istorie, ci despre una ce are căderea de a-şi preschimba moral cititorul. Din destinele unor astfel de oameni aflăm cât de mică ne este „opera” ca individ, aflăm că unele valori trebuie reformulate: respectul faţă de cetăţean, intoleranţa la manipulare, simţul dreptăţii, al onoarei, al patriotismului.
Profesorul Nicolae Enescu nu adaugă nimic la istorie, nu cere răzbunare, o povesteşte aşa cum a trăit-o. Nu intenţionează să ne înlăcrimeze sau să ceară compasiune. Nu cere decît să fie primit ca martor, prin dreptul la memorie. Relatările domniei sale însoţite de documente ne invită la respect, la curăţirea conştiinţei istorice. Învăţăm de la domnia sa că din „Marele Întuneric” mai poate izbucni lumină.
Pentru Domnul Profesor, „Marele Întuneric” a venit. Pentru Domnia Sa, a izbucnit şi Lumina.
Dumnezeu să-l odihnească!