Regina Maria a murit la 18 iulie 1938, la Sinaia. La 24 iulie 1938 au avut loc funeraliile naţionale. Corpul reginei, pe un afet de tun, a traversat Bucureştiul, împodobit în mov, culoare aleasă înainte de regină în locul negrului. Sicriul a fost urmat de calul reginei, în ale cărui scări se aflau cizmele de călărie întoarse, după modelul funeraliilor militare. Ultima sa dorinţă a fost să fie îngropată la Curtea de Argeş şi inima să-i fie dusă la Balcic. Astăzi se împlinesc 75 de ani de la moartea reginei, numită „Mama răniţilor” de popor. Vă prezentăm mai jos câteva amănunte din viaţa reginei pe care nu le ştiaţi, amănunte oferite de generalul de brigadă în retragere Florian Tucă şi de colonelul în retragere Laurențiu Domnişoru.
Cu exact 75 de ani în urmă, adică în ziua de 18 iulie 1938, s-a stins din viață, la Palatul Regal din Sinaia, Regina Maria, soția Regelui Ferdinand I Întregitorul. A fost o femeie foarte frumoasă, cultă, inteligentă și pusă pe fapte mari. Aproape nu există domeniu de activitate culturală, socială, militară etc., în care ea să nu fi făcut ceva deosebit, trainic și folositor; și-a îndeplinit în mod excepțional menirea și prerogativele ce-i reveneau. Mândră, demnă și deosebit de atentă cu cei din jur, ea avea să fie o prezență activă în viața Ţării și a oamenilor ei. Îmbrăcată întotdeauna elegant dar și decent, purtând cu demnitate coroana regală pe cap și pe pieptul îmbrăcămintei câte o decorație națională, ea era nelipsită de la ceremonialele și întrunirile cultural – științifice și de sănătate, la parade militare și la serbări oficiale etc. Era mereu zâmbitoare, împărțea în dreapta și în stânga priviri gingașe, pline de respect pentru cei din jurul său. Atunci când era cazul își întindea mâna cu eleganță pentru a fi sărutată tuturor doritorilor, de la „Vlădică până la opincă”. (…)
Comandant onorific al unei unităţi militare de roşiori
Reginei Maria i-a plăcut deosebit de mult armata română și uniforma militarilor. Ne-o mărturisește sincer și deschis chiar ea, într-una dintre cărțile sale, intitulată „Povestea vieții mele”. „Iubesc armata românească ca pe ochii din cap”- va spune ea într-un pasaj al acelei lucrări. „De asemenea, admir și iubesc uniforma de paradă sau de gală a armatei române”, mai consemnează regina. Referindu-ne la această uniformă militară din timpul vieții suveranei, în special a ofițerilor din trupele de roșiori, care era deosebit de atrăgătoare și de plăcută ochilor privitorilor, Principesa și apoi regina Maria a dorit cu ardoare să poarte uniforma de roșior. Dorința i se va îndeplini încă din anii săi de tinerețe, când, conform unei tradiții ce se va împământeni și în România, ea a fost declarată, în mod oficial, „cap” sau comandant onorific al unei unități militare de roșiori. Este vorba de Regimentul 4 roșiori. Cu acel prilej i s-a acordat și gradul onorific de colonel. În consecință i s-a confecționat o uniformă adecvată pe care o îmbrăca și o purta, cu o mare plăcere și mândrie ostășească, ori de câte ori avea prilejul. (…)
Reporter de front
O ipostază foarte puțin cunoscută din viața reginei Maria este cea de reporter și de fotoreporter de front. Ea avea să ia contact cu lumea dură a frontului, în această inedită postură, în timpul celui de al doilea război balcanic ( 1913 ), însoțindu-l adesea pe prințul Ferdinand pe frontul din Bulgaria, făcând numeroase fotografii cu imagini specifice acelei campanii. Din păcate astfel de imagini aveau să fie date uitării. Vor rămâne însă și vor fi în parte valorificate imagini foto și unele reportaje sau însemnări făcute de regina Maria în timpul războiului de reîntregire națională ( 1916 – 1918 ). Ea avea să fie o prezență constantă pe front, ajungând nu o dată până în primele linii de luptă, în bătaia artileriei inamice și a rafalelor de mitralieră, în strigătele pline de durere ale răniților etc. Se apropia de linia frontului fie cu automobilul, fie într-o trăsură, într-o căruță militară simplă sau chiar călare, fiind însoțită de aghiotant și un ostaș de pază. Se oprea într-un loc ceva mai sigur, de unde își făcea însemnări și fotografii referitoare la cele văzute și constatate. Pe unele dintre ele le va publica în ziarele militare de front, pe altele le va valorifica ulterior în cartea de amintiri personale, dar pe cele mai multe dintre ele le va duce cu ea în mormânt(…)
„Așezământul național – Regina Maria, pentru Cultul Eroilor”,
În sfârșit, principesa și apoi regina Maria s-a implicat cu trup și suflet, cum se spune într-o zicală de-a noastră, românească, mai întâi în înființarea, iar apoi și în conducerea unei societăți național patriotice a cărei menire era de a se ocupa „de identificarea, centralizarea și amenajarea pe teritoriul României întregite” a „mormintelor tuturor militarilor români și străini care și-au pierdut viața în război sau din cauza războiului”, „de ridicare de monumente și însemne memoriale întru slava lor” și „de propășirea prin căi și modalități multiple, a Cultului eroilor în România”. În mod concret Societatea s-a înființat în anul 1919, în luna septembrie, prin Decretul Regal nr. 4106 și s-a denumit „ Mormintele Eroilor cazuți în război”.Din conducerea ei a făcut parte, cu plăcere, mândrie și demnitate, dar și cu implicații directe în îndeplinirea menirii sale, și distinsa personalitate feminină despre care vorbim. În anii care au urmat, până după încheierea celui de-al Doilea Război mondial, societatea își va schimba în patru rânduri denumirea și anume: în anul 1927 în cea de „Cultul Eroilor”, în 1940 în „Așezământul național – Regina Maria, pentru Cultul Eroilor”, iar în 1947 în „Așezământul Eroilor”, pentru ca, în zilele noastre să să se numească „Oficiul Național pentru Cultul Eroilor”.
Din perioada de timp în care regina Maria și-a legat numele și faptele de viață de activitatea societăților a căror menire a fost și a rămas aceea de a-i glorifica pe eroii căzuți pe câmpul de luptă și de onoare și de a propaga, de la suflet la suflet, cultul eroilor la români, ne-au rămas frumoase și numeroase cuvinte de înțelepciune și de suflet referitoare la Cultul eroilor, pe care noi, urmașii ei, le așezăm ca drept mottouri atunci când ne cinstim, ne evocăm și ne preamărim verbal și în scris, eroii neamului românesc. Vom încheia articolul de față citând un astfel de motto: „Nu vărsați lacrimi pe mormintele eroilor, ci mai curând slaviți-i în cântece, așa ca faima numelor lor să rămână un ecou prin legenda neamurilor”.
