13 SEPTEMBRIE 1848, O ZI CU DUBLĂ SEMNIFICAȚIE

Noi, românii, comemorăm an de an, pe data de 13 septembrie, o zi care are dublă semnificație istorică. Prima dintre aceste semnificații se referă la faptul că în urmă cu exact 165 de ani, în ziua de 13 septembrie 1848, s-a desfășurat la București, în locul denumit Dealul Spirii, o aprigă confruntare militară româno-otomană. Ea avea să rămână consemnată în istoria noastră națională sub genericul „Bătălia de la Dealul Spirii”. Cea de – a două semnificație, care derivă din aceeași încleștare, este de ordin emoțional sau moral. Apreciindu-se și apoi ținându-se seama că la luptele de la Dealul Spirii au participat, cu o vitejie ce avea să rămână legendară, militarii unei companii de pompieri, organele românești în drept au decis ca acea zi istorică să fie declarată „Ziua Pompierilor din România”.
Bătălia de la Dealul Spirii, care, după opiniile numeroșilor specialiști militari români, implicit ale noastre, prin forțele angajate, prin obiectivele urmărite de combatanți ca și prin desfășurarea ei, ea a îmbrăcat aspectul unei lupte obișnuite. La această luptă au participat în mod efectiv, următoarele forțe:
Din partea noastră, trei subunități – o companie de pompieri militari cu un efectiv de 165 luptători, o companie din Regimentul 1 Linie (compania 7), cu un efectiv de 150 militari și un batalion din Regimentul 2 Linie (batalionul 2), cu un efectiv de 600 militari. În total, efectivul trupelor noastre depășea cu puțin 900 de militari.
Din tabăra adversarului, forțe cam de tăria unui corp de armată, apoximativ 6000 de luptători. Corpul de Armată pătrunsese în București pe trei coloane, în scop clar agresiv și anume de a lichida eventualele noi rezistențe populare și militare ale revoluționarilor pașoptiști din Țara Românească și în mod evident erau forțe de intervenție și ocupație.
Din izvoare istorice cercetate de noi rezultă că în fruntea unei coloane otomane care era socotită de fapt ca fiind principală, se afla Kerim-Pașa, militar turc ambițios și valoros, cu alese însușiri militare. Cu forțele comandate de el înfrunta trupele noastre în Bătălia de la Dealul Spirii.
Înainte de începerea luptei s-au ivit unele incidente între adversari care, de fapt, vor reprezenta scânteile ce vor aprinde incendiul, ca să ne exprimăm printr-o figură de stil. Între acestea s-a numărat și somația pe care Kerim Pașa i-a făcut-o colonelului român Radu Golescu, ce îndeplinea funcția de comandant al garnizoanei București și anume de a părăsi deîndată sediul unei cazărmi ce se afla în zona Dealului Spirii și purta denumirea „Alexandria”. El intenționa ca ulterior în ea să se instaleze trupele lui, adică forțele de ocupație străine.
Dând însă dovadă de un exemplar spirit ostășesc și național-patriotic, colonelul Radu Golescu s-a împotrivit pe loc cu vehemență. În această privință aveau să rămână pilduitoare cuvintele cu care comandantul garnizoanei București i-a răspuns la somație infatuatului Kerim Pașa. Iată care au fost acestea: „Datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz să se lase dezarmat.” Kerim Pașa a intenționat inițial să-și retragă trupele din apropierea cazărmii, dar apoi s-a răzgândit,  voind să ia cu asalt obiectivul. Între timp aflând de intenția acestuia, pompierii militari au pornit în marș forțat, spre Dealul Spirii, cu hotărârea de a-i sprijini pe ceilalți militari români să apere cazarma. La apropierea pompierilor militari de obiectiv, ei aflâdu-se sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, s-au produs câteva mici incidente. Ai noștri, din cauza existenței în zonă a militarilor turci și a unui podeț care le îngusta calea de deplasare, au căutat să-și facă loc în mod forțat printre otomani  împingându-i pe alocuri unii dintre ei cu brațele și chiar cu latul sau vârful săbiilor. Micile incidente care păreau la început a fi fără importanță au degenerat rapid. S-a încins imediat, ca din senin, lupta propriu-zisă cu focuri de arme, cu împunsături de baionete, cu morți și răniți din ambele tabere. În ziarele vremii se apreciază că acea încleștare a început în după-amiaza zilei de 13 septembrie 1848, în jurul orei 16 și 30 minute și a durat aproximativ trei ceasuri, adică până după orele 19 și 30 minute. În paginile unor ziare se consemnează printre altele că „a fost o încleștare aprigă, cu folosirea focurilor de pistoale și de puști, cu încrucișări de săbii și de baionete, dar și cu înverșunate lupte corp la corp, soldate cu zeci și zeci de morți și de răniți atât de la noi cât și de la adversar.” S-a apreciat faptul că în acea luptă s-a remarcat căpitanul Pavel Zăgănescu; el și-a condus cu iscusință subordonații, n-a pregetat niciun moment să lupte cot la cot cu ei, să-i îmbărbăteze, să-i însuflețească, să le fie exemplu.  Patria avea să-i fie recunoscătoare și lui și alor săi și tuturor luptătorilor români ce au participat la bătălia de pe Dealul Spirii. Astfel, în anul 1901, pe locul în care s-a desfășurat apriga încleștare de acum 165 de ani, în memoria eroilor pompieri și a celor din regimentele de linie căzuți la datorie, s-a ridicat un monument reprezentativ. Pe placa de marmură ce se află fixată pe însemnul memorial este înscris: „În aducerea aminte a luptei susținută în acest loc de pompierii Bucureștilor, comandați de către căpitanul Zăgănescu, și de Batalionul II din Reg.2 linie sub comanda col. Radu Golescu contra unei divizii de armată turcească comandată de Kerim Pașa”.
Referindu-ne pe scurt , la cea de-a doua semnificație a zilei de 13 septembrie, este imperios necesar, să arătăm că după bătălia de la Dealul Spirii, an de an, pompierii noștri militari aveau să socotească la început, din proprie inițiativă, acea zi istorică, un fel de sărbătoare de suflet a lor. Mult mai târziu, abia după mai bine de un secol ( 1953 ), oficialitățile statale și militare românești au decis ca ziua de 13 septembrie să fie socotită ca  „Ziua Pompierilor” din România.
De ziua lor, încărcată de fapte eroice care vor rămâne legendare, urăm pompierilor din țara noastră, fie că sunt militari sau civili, urarea românească de „La mulți ani!”. Ei și urmașii lor legitimi trebuie să fie mereu și mereu mândrii de tradițiile înaintașilor lor de la 1848.
Gl.Bg. ( rtg.) Florian TUCĂ
Col. ( rtg.) Laurențiu DOMNIȘORU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

RSS
Follow by Email