Relevanța acțiunilor de sorginte creștin ortodoxă ale românilor pentru realizarea idealului de unificare națională

Category: Invatamant Published: Thursday, 06 September 2018 Written by Interes argesean

   Încă din cele mai vechi timpuri, marii voievozi ai românilor, precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu și-au centrat acțiunile lor de conducători statali pe credința ortodoxă.

   În acest cadru, Sfânta Fecioară Maria, fiind implorată de români în rugăciuni, a ajutat permanent cele trei principate –Țara Româneasca, Ardealul și Moldova, pentru a răbda și trece peste vicisitudinile vremurilor istorice, dar și pentru a învinge vrăjmașii invadatori statali.

   În timpurile istorice, mereu tulburi pentru neamul românesc, teritoriile specifice au fost în permanență râvnite de marii actori statali din proximitate. În aceste condiții, pronia Divină a stat alături de suferinzii români creștini ai meleagulilor stăpânite din vechime, în mod unitar, de conducătorii Daciei străbune.

   Recunoștința marilor voievozi români în fața Divinității, pentru ajutorul primit, l-a reprezentat înălțarea și dăruirea ctitoriilor voievodale ortodoxe (de pildă: Biserica Mănastirii Curtea de Argeș – ctitoria voivodului Neagoe Basarab ; Mănastirea Putna – ctitoria voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt) Sfintei Născătoare de Dumnezeu – Fecioara Maria, având hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”).

   Așadar, în decursul timpurilor istorice, în sprijinul întăririi conștiinței unificatoare a românilor numărul locașurilor de cult orthodox s-a mărit continuu în țările române, tocmai datorită ajutorului Divin primit prin Sfânta Fecioară Maria, la rugăciunile intense ale celor două sfinte celebre ale neamului românesc – Filofteia și Paraschiva, precum și la rugăciunile sfinților români.

   Simțămintele românilor pentru unitatea națională a teritoriilor, care constituiau odinioară vechea Dacie, s-au dezvoltat în principal după prima unire a celor trei țări românești realizată de către marele voievod unificator Mihai Viteazu, consfințită la Alba-Iulia în ziua de 6 Iulie 1600, cand devine „Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.

   Actele samavolnice și mișelești ale vrăjmașilor statali ai unirii românilor s-au soldat, după puțin timp, cu întreruperea tragică a vieții marelui voievod Mihai Unificatorul, pe câmpia Turzii, la 19 August 1601, destrămându-se astfel și opera sa unificatoare.  

   Nădejdea românilor în realizarea idealurilor lor de unificare națională a continuat, implorând continuu ajutorul Divin prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria.

   Bineînțeles că evoluția conștiinței naționale și împrejurările istorice statuate prin revoluțiile de la 1821 și 1848 au determinat Unirea cea Mică, între Moldova şi Ţara Românească din 5 – 24 Ianuarie 1859, realizată prin înscăunarea celebrului domnitor unificator și reformator Alexandru Ioan Cuza.

   Necesitatea continuării operei unificatoare pe fundalul noii statalități creștine românești a făcut ca în aprilie 1866, în România de atunci, să fie instalat ca principe domnitor și ulterior, după ani buni, în 1881, ca rege al  României, Carol I (1839 – 1914).

   Dezvoltarea în continuare a conștiinței de unificare naționala s-a conturat după Războiul de Independență față de Imperiul Otoman din 1877 – 1878, când prin prin Tratatul de la Berlin de la 13 iulie 1878, România a primit Dobrogea - străvechi teritoriu dacic, cucerit şi stăpânit de Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.

    Așadar, rezultă că nimic nu s-a realizat fără suferința unei națiuni române, prin lupte și jertfe continue, pe altarul unificării teritoriale, pas cu pas, cu ajutor Divin implorat continuu de către români, recunoscuți ca luptători, dintotdeauna, pentru libertate și independență națională.

Prof.univ.dr. Gheorghe MINCULETE

Hits: 281

Leave your comments

0 / 800 Character restriction
Your text should be in between 10-800 characters

Comments